Curs Rugăciunea de mijlocire – 1 – ÎNTREBAREA ESTE…

Nici o speranţă

Ştiam că persoana pentru care urma să mă rog era foarte bolnavă, dar nu aveam nici cea mai vagă cunoştinţă despre faptul că era în comă, cu traheotomie, avea un tub de alimentare în stomac şi se afla în acea stare de un an şi jumătate. Senzaţia pe care am avut-o pentru prima dată la vederea ei a fost asemănătoare cu situaţia în care aştepţi să ţi se scrie o reţetă şi ţi se spune că va trebui să faci o operaţie pe creier. Sora ei, care mă rugase să o vizitez, nu-mi relatase întreaga poveste, de teamă că voi renunţa la vizită. Ştia că dacă voi merge acolo o dată, era foarte probabil să revin. Şi avea dreptate!

Doctorii nu i-au acordat Dianei (nu este numele ei real) nici o şansă de supravieţuire, ca să nu mai vorbim de speranţa de a ieşi din starea de comă. Chiar şi în eventualitatea în care şi-ar fi recăpătat cunoştinţa, ar fi urmat să fie doar o legumă, având în vedere vătămarea extinsă a creierului ei. Cel puţin aceasta era opinia medicilor.

Te-ai aflat vreodată alături de cineva în această stare, cerându-I lui Dumnezeu un miracol pentru acea persoană? A sta alături de moarte, rugându-te pentru viaţă, poate fi o adevărată provocare. Poţi învăţa multe dintr-o asemenea situaţie – despre viaţă şi moarte, despre tine însuţi şi Dumnezeul tău – în special dacă stai alături de aceeaşi persoană de 60-70 de ori, timp de o oră sau chiar mai mult de fiecare dată, pe parcursul unui an întreg.

Confruntarea cu lucruri neaşteptate

Nimic nu a fost după cum mă aşteptam. Rareori lucrurile sunt aşa cum te aştepţi să fie în viaţă, nu-i aşa?

M-am  aşteptat ca, în urma rugăciunilor mele, Domnul să o vindece pe această tânără într-un mod dramatic, uşor şi rapid. La urma urmelor, aşa se întâmpla când se ruga Isus pentru oameni.

  • Nu m-am aşteptat să investesc trei până la patru ore din viaţa mea în fiecare săptămână, timp de un an (incluzând şi timpul alocat călătoriei până în acel loc);
  • Nu am anticipat umilinţe şi insulte din partea personalului medical din salonul ei;
  • Nu m-am gândit că voi plânge atât de mult;
  • Nu am crezut că voi fi atât de curajos uneori;
  • Nu m-am aşteptat să fiu atât de intimidat în alte împrejurări;
  • Nu am crezut că va dura atât de mult;
  • Nu m-am aşteptat să învăţ atât de multe!

Miracolul

Da, Dumnezeu a restaurat-o pe Diana! I-a vindecat creierul, învelişul exterior al acestuia, despre care doctorii afirmaseră că fusese total distrus de un virus, fiecare părticică fiind acoperită de infecţie. „Nu mai există nici o speranţă”, au spus ei.

Pe prima pagină a ziarului Dayton Daily News (denumirea ziarului şi locul sunt fictive) se putea citi: „Femeia trezită la viaţă şi în deplină sănătate, după doi ani de vegetare în stare de comă”. Medicii au numit acest eveniment  „un  miracol  medical”.  „Nu avem nici o explicaţie”, au spus ei, deşi nu au ajuns să-I dea credit lui Dumnezeu.

Aceasta s-a întâmplat într-o duminică dimineaţa, când ea era complet singură. La începutul săptămânii, Diana a fost mutată din salonul  ei  într-un alt spital pentru tratarea unei infecţii. După  ce  i s-au făcut mai multe teste, doctorii au conchis că starea ei s-a înrăutăţit şi au informat familia despre moartea ei iminentă.

Când sora Dianei m-a anunţat şi pe mine, m-am năpustit spre spital.

Ştiind că oamenii aflaţi în comă pot auzi şi înţelege tot ce se întâmplă în jurul lor, i-am spus mai multe lucruri. Mai târziu am aflat că din cauza stării creierului ei, nu mă putea auzi. În acea miercuri după-masa, i-am vorbit, ca de obicei.

„Acest coşmar este pe sfârşite”, i-am spus cu lacrimi în ochi. „Nimic nu ne poate opri să ne primim miracolul. Nimic!”

Amintirea aceea îmi va rămâne pentru totdeauna în minte. În timp ce ieşeam pe porţile spitalului, plângând, îmi şopteam fără încetare: „Nimic nu ne poate opri să ne primim miracolul. Nimic!”

Nu ştim să aşteptăm cum trebuie. Preferăm cuptorul cu microunde; Dumnezeu, pe de altă parte, este, de obicei, adeptul procesului de marinare.

Nu ajunsesem doar în punctul unei puternice speranţe, ci în acela al adevăratei credinţe. Îl rugasem de nenumărate ori pe Dumnezeu, în decursul acelui an, să-mi spună dacă într-adevăr El mă trimisese la această tânără şi de fiecare dată am primit aceeaşi asigurare: „Da. Eu te-am trimis. Nu te opri”.

Puterea persistenţei

Am fost adesea acuzat de încăpăţânare, şi presupun că pe bună dreptate. De fapt, m-am „încăpăţânat” să ajung de multe ori în încurcături, cum au fost şi cele două mari ciocniri într-un meci de fotbal cu doi colegi care, pe lângă încăpăţânare, erau mai puternici şi mai musculoşi decât mine.

Cu toate acestea, încăpăţânarea poate fi convertită într-o forţă a neprihănirii, cunoscută sub numele de persistenţă sau îndelungă răbdare şi constituie una dintre cele mai importante însuşiri ale vieţii creştine. Charles Spurgeon a afirmat că „prin perseverenţă, melcul a ajuns în arca lui Noe”.

Lipsa rezistenţei este una din principalele cauze ale înfrângerii, îndeosebi în ceea ce priveşte rugăciunea. Nu ştim să aşteptăm cum trebuie. Preferăm cuptorul cu microunde; Dumnezeu, pe de altă parte, este, de obicei, adeptul procesului de marinare. Eu am persistat în rugăciune timp de un an,  şi în decursul acelui an, credinţa mea a sporit treptat până când, în cele din urmă, am ştiut adânc în interiorul meu că vom câştiga. Motto-ul meu devenise Galateni 6:9 „Să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală”.

Perseverenţa mea a fost răsplătită când, la trei zile după acea miercuri petrecută la spital, Diana s-a trezit din starea de  comă  cu creierul  pe deplin  restaurat. Ştirile despre acest miracol s-au răspândit în mai multe ţări, iar personalul medical din spitalul unde fusese internată Diana a primit scrisori, chiar şi din Europa, prin care i se solicitau informaţii despre însănătoşirea ei incredibilă.

Fiecare oră petrecută în spital şi fiecare lacrimă vărsată au căpătat o valoare inestimabilă, în momentul în care am văzut-o pe Diana trezită la viaţă şi rostind: „Lăudat să fie Domnul”.

Ce am învăţat pe parcursul unui întreg an de străduinţe? Foarte multe, mai multe decât pot să descriu, şi încă mai învăţ.

În revista “The Last Days Newsletter” (Scrisoare de informare cu privire la zilele de pe urmă), Leonard Ravenhill ne prezintă un grup de turişti care vizitau un sat pitoresc. Când au trecut pe lângă un om bătrân, care stătea în dosul unui gard, unul dintre ei, care avea un aer superior, l-a întrebat: „S-a născut vreun om mare în satul acesta?” Bătrânul a răspuns: „Da de unde, numai bebeluşi.”

Mi-am dat seama că nimeni nu se naşte un erou al rugăciunii. Oamenii sunt modelaţi şi cizelaţi în practica vieţii.

Un critic al talentelor din Hollywood, referindu-se la Fred Astaire, unul din cântăreţii, dansatorii şi actorii cei mai renumiţi ai tuturor timpurilor, a afirmat: „Nu poate juca sau cânta, ci doar dansează puţin”. Sunt mai mult ca sigur că şi Satan a spus de mai multe ori în viaţa mea aceste cuvinte: „Nu poate predica sau conduce, ci doar se roagă puţin”.  Îi  mulţumesc  lui Dumnezeu  pentru  harul, răbdarea şi credincioşia Lui faţă de mine. M-am împiedicat în viaţă mai mult înainte decât înapoi.

Atât de multe întrebări

Din această călătorie în rugăciune – din eşecuri şi biruinţe – din sutele de ore de studiu, mi-am adunat unele gânduri pe care doresc să le împărtăşesc cu voi. Cred că ele vă vor răspunde unor întrebări, cum ar fi:

  • Este rugăciunea cu adevărat necesară? Dacă da, de ce? Este Dumnezeu suveran? Nu înseamnă aceasta că face ce vrea şi când vrea? Dacă este aşa, atunci de ce să mă mai rog?
  • Este voia lui Dumnezeu în viaţa creştinului garantată de la sine sau este legată de rugăciune şi alţi factori?
  • De ce durează adesea atât de mult până primeşti un răspuns la rugăciune? Este nevoie de perseverenţă? Iacov s-a luptat cu Dumnezeu. Trebuie să facem şi noi aceasta? Mie nu-mi place gândul de a mă lupta cu Dumnezeu, dar vouă?
  • Ce se poate spune despre rugăciunea pentru cei pierduţi? Cum aş putea fi mai eficient? Pot să devin frustrat gândindu-mă la căi noi de a-I cere lui Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, nu-i aşa? Am crezut că El vrea să-i salveze. Atunci de ce am sentimentul că trebuie să-L conving? Este vreo altă cale mai bună? Trebuie să mă rog pentru mântuirea lor în repetate rânduri sau numai o dată, mulţumindu-I apoi cu credinţă?
  • Ce putem spune despre lupta spirituală? Dacă Satan este înfrânt şi Hristos are toată autoritatea, n-ar trebui să uităm cu totul de diavol? Cine îl leagă pe diavol, Dumnezeu sau noi?
  • Ce este rugăciunea de mijlocire? Dar nu-mi răspundeţi, vă rog, prin cuvintele „a sta în spărtură”. Destule citate religioase şi limbaje spirituale. Ştiu că ideea este luată din Biblie, dar ce înseamnă?
  • Dar în privinţa protecţiei? Lucrurile care ni se întâmplă mie şi familiei mele sunt permise de Dumnezeu sau trebuie să fac ceva pentru a-mi asigura protecţia?
  • Cum ne „purtăm poverile unii altora”? (Gal 6:2).
  • Este un timp potrivit pentru a primi răspunsuri la rugăciune sau intervalul de timp până la care primesc răspuns depinde de mine?

V-am  obosit  cu  această enumerare de întrebări? Ştiu că da – deci mă opresc. Poate te-ai săturat să ţi le adresezi. Am trăit şi eu sentimentul acesta. Mulţi oameni au încetat de mult să şi le mai pună şi, o dată cu aceasta, chiar să se mai roage.

Vă rog să nu faceţi la fel!

Continuaţi să cereţi. Am descoperit că răspunsul corect începe cu întrebarea corectă. Am descoperit şi faptul că Dumnezeu nu este niciodată ofensat de o întrebare sinceră. El nu va satisface o persoană sceptică şi este întristat de necredinţă, dar îl iubeşte întotdeauna pe cel ce caută cu sinceritate. Ca un adevărat Tată, nu îi  mustră niciodată pe cei cărora le lipseşte înţelepciunea şi o cer cu credinţă. Te invit să rosteşti, împreună cu mine, această rugăciune:

„Tată, avem nevoie de mai multă înţelegere – nu de mai multă cunoştinţă. Avem atât de multă cunoştinţă, încât am ajuns plini de confuzie. Da, chiar cinici uneori, pentru că aceasta n-a avut întotdeauna rezultat. Tată, ca să spunem lucrurilor pe nume, Bibliile noastre se contrazic adesea cu experienţele pe care le avem zi de zi. Avem nevoie de răspunsuri, de o relaţie strânsă a teologiei cu experienţa.

Relatările despre marii luptători ai rugăciunii au fost atât de încurajatoare: Hyde, care se ruga atât de mult, David Brainerd, Andrew Murray şi apostolul Pavel. Dar să fiu sincer, Doamne, este destul de supărător să constatăm că rugăciunile noastre nu par să primească răspuns, şi chiar intimidant, deoarece nu suntem siguri că ne vom putea ruga două sau trei ore pe zi, aşa cum au făcut aceşti mari mijlocitori. Avem nevoie de ceva mai puternic decât simpla inspiraţie. Avem nevoie de răspunsuri.

Deci, asemenea ucenicilor, îţi cerem: „învaţă-ne să ne rugăm”. Ştim că a învăţa rugăciunea necesită adesea multă muncă, dar poate fi şi plăcut, nu? Ştim că vor fi eşecuri, dar succesele nu vor înceta să apară! Ştim că „umblăm prin credinţă şi nu prin vedere” (2 Cor. 5:7), dar n-am putea vedea mai multe victorii?… Suflete mântuite?… Vindecări?

Am obosit să ne mai învăluim ignoranţa în hainele ascultării oarbe şi s-o numim apoi spiritualitate. Suntem obosiţi de exerciţii religioase care ne fac să ne simţim mai bine un timp, ca apoi să nu se observe nici o roadă durabilă. Ne-am săturat de o formă de evlavie lipsită de putere. Ajută-ne, te rugăm, Doamne, în Numele lui Isus. Amin”.

Întrebări

  1. Sunteţi satisfăcuţi cu viaţa voastră de rugăciune? Dacă nu, unde aveţi probleme?
  2. De ce credeţi că rugăciunea este o disciplină care lipseşte atât de mult în Trupul lui Hristos?
  3. Ce speraţi să obţineţi din studierea acestei cărţi?
  4. După citirea capitolului 1, credeţi că ar trebui să ne rugăm doar o singură dată pentru un lucru sau ar trebui să fim persistenţi în rugăciune? De ce?
  5. Dacă aţi putea să-I adresaţi lui Dumnezeu o întrebare despre rugăciune, care ar fi aceasta?

Leave a Reply