Curs Rugăciunea de mijlocire – 2 – NECESITATEA RUGĂCIUNII

Pentru că aşa am spus eu!

„Pentru că aşa am spus eu!”

Nu-i aşa că îţi displace ca acesta să fie motivul pentru care trebuie să faci ceva? Nu numai că este frustrant, dar îţi ucide şi motivaţia. E adevărat că întrebarea: „De ce?” îşi poate avea sursa în răzvrătire, dar când cineva doreşte cu sinceritate să afle motivul unui lucru, un asemenea răspuns poate fi extrem de dezarmant. Îmi amintesc că am fost lovit cu liniarul peste degete pentru simplul fapt că am pus întrebarea „de ce?”

Poc! „Pentru că aşa spun eu! Acum fii cuminte şi fă ce ţi-am spus.”

Încă şi acum îmi mai doresc să-i produc învăţătoarei aceleia furnicături la degete cu un băţ, fără a-i spune de ce! (Nu vă îngrijoraţi, vom vorbi în altă parte despre iertare şi vindecare interioară).

Nici unul din noi nu vrea să facă un lucru doar pentru că aşa i-a spus cineva. Da, ştiu că Dumnezeu ne cere uneori să facem ceva, fără a ne dezvălui în întregime motivul, dar numai ocazional, acesta nefiind felul în care se aşteaptă să ne trăim viaţa în mod constant. Nu suntem roboţi programaţi, care nu se întreabă niciodată de ce fac un anumit lucru. El nu ne cere să avem mentalitatea struţului: cu capul în nisip, orbiţi cu privire la adevăr, probleme şi fapte.

Mă întreb de ce

Dumnezeu ne-a dat o Biblie plină cu răspunsuri la de ce-urile vieţii. O problemă care mă interesează este motivaţia rugăciunii. Nu-mi pun această problemă în sensul că-mi doresc aceasta sau aceea, aşa cum în mod normal cerem lucruri pentru că ni le dorim sau avem nevoie de ele, ci vreau să aflu motivaţia rugăciunii în contextul suveranităţii lui Dumnezeu.

Contează rugăciunile mele atât de mult? Nu va îndeplini Dumnezeu ceea ce vrea să facă oricum? Cei mai mulţi oameni, gândesc astfel, chiar dacă numai în subconştientul lor. Dovada se află în viaţa lor de rugăciune sau în lipsa acesteia.

Pot rugăciunile mele să schimbe lucrurile? Dumnezeu are nevoie de rugăciunile mele sau vrea doar să mă rog? Unii vor argumenta că un Dumnezeu atotputernic nu are „nevoie” de nimic, cu atât mai puţin de rugăciunile noastre.

Poate să fie împiedicată împlinirea voii lui Dumnezeu pe pământ, dacă nu mă rog? Mulţi m-ar eticheta ca eretic, doar pentru faptul că am pus o asemenea întrebare.

Dar toate aceste întrebări şi altele merită un răspuns. Am descoperit că înţelegerea temeiurilor acţiunilor noastre poate fi o mare forţă motivatoare. Şi reversul este adevărat.

Ca şi copil, mă miram de ce era scris „Săritul interzis” în partea cu apa mică a bazinului de înot, până când, într-o zi, m-am lovit cu capul de fundul acestuia. De atunci n-am mai sărit acolo.

Mă miram de ce nu trebuia să ating soba roşie, atât de atrăgătoare, până în ziua în care am atins-o.

M-am mirat de ce un coleg din faţa mea mi-a spus: „fereşte-te”, când treceam prin pădure şi mi-am spus în sinea mea: „Nu vreau să mă feresc. Nu trebuie să mă feresc.” Apoi ocreangă s-a desprins dintr-un copac şi m-a lovit drept în cap. Acum mă feresc.

Trebuie să ştiu

Cineva a spus: „A greşi este omeneşte, a repeta o greşeală este prostesc”. Mi s-a putut aplica şi mie de vreo două ori în viaţă, dar nu în ce v-am relatat mai sus, pentru că acum ştiu de ce! Oricum, nu vorbim aici de cucuie, arsuri şi lovituri, ci despre destine eterne. Vorbim despre cămine, căsătorii, bunăstarea oamenilor pe care-i iubim, trezirea din oraşele noastre – şi lista continuă.

Când Dumnezeu spune: „Roagă-te”, vreau să ştiu că aceasta va conta. Nu vreau să fac doar exerciţii religioase, deoarece timpul meu este valoros – ca şi al dumneavoastră. A avut oare dreptate S. D. Gordon, când a spus: „Poţi să faci mai multe după ce te-ai rugat, dar nu poţi face nimic până nute-ai rugat… Rugăciunea aduce victoria… serviciul divin adună doar rezultatele”.

Dacă Dumnezeu va interveni, indiferent dacă ne rugăm sau nu, atunci nu mai are de ce să ne ceară să ne rugăm, iar noi nu trebuie să ne mai pierdem timpul. Dacă totul este que sera, sera, atunci să ne luăm timp de siestă şi să lăsăm totul să se întâmple de la sine.

Însă, dacă ceea ce a spus John Wesley este adevărat, şi anume că „Dumnezeu nu face nimic pe pământ, decât ca răspuns la o rugăciune plină de credinţă”, voi renunţa la somn pentru aceasta, îmi voi schimba stilul de viaţă, voi închide televizorul şi dacă va fi nevoie, chiar voi sări peste o masă sau două.

  • Trebuie să ştiu dacă acel chist al soţiei la ovare a dispărut în urma rugăciunilor mele;
  • Trebuie să ştiu dacă am fost cruţaţi de un cutremur de pământ pentru că cineva s-a rugat;
  • Trebuie să ştiu dacă Diana şi-a revenit din starea de comă, cu creierul restaurat, pentru că ne-am rugat;
  • Trebuie să ştiu dacă rugăciunile mele pot determina schimbări majore în situaţia cuiva.

Este rugăciunea cu adevărat necesară?

Întrebarea care se pune este următoarea: Are nevoie Dumnezeul suveran, atotputernic, de implicarea noastră sau nu? Este rugăciunea cu adevărat necesară? Dacă da, de ce?

Eu cred că este necesară. Rugăciunile noastre pot aduce trezire, pot aduce vindecare. Noi putem schimba o naţiune. Întăriturile se pot nărui când şi pentru că ne rugăm. Sunt întru totul de acord cu E.M. Bounds, care a afirmat:

Dumnezeu modelează lumea prin rugăciune. Cu cât este mai multă rugăciune în lume, cu atât lumea va fi mai bună şi cu atât mai puternice vor fi forţele binelui care vor lupta împotriva răului… Rugăciunile sfinţilor lui Dumnezeu sunt tezaurul cerului prin care Dumnezeu îşi îndeplineşte marea Sa lucrare pe pământ. Ele condiţionează însăşi viaţa şi prosperitatea cauzei Sale.

Nu pot să nu fiu de acord – şi vreau să vă împărtăşesc de ce cred că lucrurile stau aşa. Dacă sunteţi de aceeaşi părere cu mine, vă veţi ruga mai mult. Şi mai mult ca sigur că o veţi face cu o credinţă mai mare.

Planul iniţial al lui Dumnezeu

Răspunsul la întrebarea, „de ce este necesară rugăciunea” are legătură cu planul original al lui Dumnezeu, care începe cu creaţia lui Adam.

Mă gândeam adesea la Adam ca la o persoană minunată sau, cum ar spune copiii mei, extraordinar de minunată.

Numele Adam înseamnă „om; fiinţă umană”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a făcut pe om şi l-a numit „Om”. El a făcut o fiinţă omenească şi a numit-o „Fiinţă umană”, a făcut un adam şi l-a numit „Adam”. De fapt, Biblia foloseşte adesea termenul „om”, care în limba ebraică este adam, pronunţat la fel. Prin această explicaţie, am vrut să subliniez faptul că Adam ne reprezintă pe noi toţi. Ceea ce a intenţionat Dumnezeu pentru Adam a dorit pentru întreaga rasă umană.

Care a fost planul lui Dumnezeu? Iniţial, le-a dat lui Adam şi Evei, ca şi urmaşilor lor, stăpânire asupra pământului şi a întregii creaţii, după cum scrie în Geneza 1:26-28:

Apoi Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ’. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: ‘Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ’.

Acelaşi lucru îl aflăm şi în Psalmul 8: 3-8: Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: ‘Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?  Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus supt picioarele lui; oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor’.

Adam, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ

Cuvântul evreiesc mashal, tradus prin „a stăpâni” în versetul 6 din acest pasaj, indică faptul că Adam (şi în cele din urmă urmaşii săi) era managerul, slujitorul sau guvernatorul lui Dumnezeu, mediatorul, intermediarul sau reprezentantul Său.

Dumnezeu nu a renunţat la dreptul Său de proprietate asupra pământului, ci a desemnat omului responsabilitatea guvernării lui.

Psalmul 115:16 confirmă că „Cerurile sunt ale Domnului, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Traducerea Moffatt). Această traducere comunică cu o mai mare acurateţe înţelesul din ebraică al cuvântului nathan, tradus în mod frecvent prin „dat”. Dumnezeu nu a renunţat la dreptul Său de proprietate asupra pământului, ci a desemnat omului responsabilitatea guvernării lui.

Geneza 2:15 spune: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Cuvântul „a păzi” este traducerea termenului ebraic shamar care înseamnă „a ocroti sau a proteja”, fiind şi rădăcina din care provine cuvântul străjer, adesea întâlnit în Scriptură. Adam a fost cu adevărat străjerul sau priveghetorul lui Dumnezeu pe pământ.

Nici o persoană care studiază Biblia cu seriozitate nu va nega faptul că Adam era reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, dar ce înseamnă să reprezinţi pe cineva? Dicţionarul Webster defineşte reprezentarea prin expresia „a prezenta din nou” sau a reprezenta pe cineva sau voia cuiva. Eu, de exemplu, mă simt adesea onorat să-L reprezint (adică, să-l prezint din nou) pe Hristos în toată lumea, vorbind în numele Său.

Am întâlnit în dicţionar şi următoarele înţelesuri: „a arăta imaginea şi copia cuiva; a vorbi şi a acţiona cu autoritate în numele; a fi un înlocuitor sau un agent al”. Aceste definiţii sună foarte similar cu ceea ce i-a spus Dumnezeu lui Adam, nu-i aşa?

Nu este o sarcină măruntă aceea de a-L reprezenta pe Dumnezeu, de aceea, pentru a ne ajuta s-o ducem la îndeplinire, El ne-a făcut atât de asemănători Lui, încât ne confundăm. „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Gen. 1:27). Cuvântul ebraic pentru „imagine” este tselem şi are sensul de umbră, fantomă sau iluzie.

O iluzie este ceva ce crezi că vezi, dar la o privire mai atentă descoperi că ochii te-au înşelat. Când restul creaţiei l-a văzut pe Adam, probabil a avut următoarea impresie: „Pentru un moment am crezut că era Dumnezeu, dar nu era decât Adam”. Cum se poate folosi imaginea lui Adam pentru reprezentarea lui Dumnezeu? Aceasta este o teologie destul de greu de înţeles!

Ni se spune că Adam era similar sau comparabil  cu Dumnezeu. Cuvântul ebraic demuwth, tradus, în Geneza 1:26, prin „asemănare“, derivă din cuvântul rădăcină damah, care înseamnă „a compara”. Adam se asemăna foarte mult cu Dumnezeu!

Psalmul 8:5 spune că fiinţele umane au fost făcute doar cu „puţin mai prejos decât Dumnezeu”. Dumnezeu ne-a dat abilitatea de a crea spirite eterne şi această responsabilitate nu a fost încredinţată nici unei alte creaturi! Mai departe, acelaşi verset susţine că umanitatea a fost încoronată cu însăşi slava lui Dumnezeu.

Într-un limbaj teologic, cuvântul ebraic kabowd, tradus şi prin „glorie, slavă” înseamnă „greu” şi are, bineînţeles, legătură cu conceptul de autoritate. Folosim în zilele noastre aceeaşi imagine, când ne referim la cineva care „duce o greutate imensă”. Adam a avut greutate pe pământ, nu ştiu cât a cântărit, dar ştiu că era o persoană cu greutate. Îl reprezenta pe Dumnezeu în deplina Lui autoritate! Avea deci o mare răspundere!

Cuvântul grec pentru glorie, doxa, este la fel de plin de semnificaţii şi are înţelesul de „recunoaştere”. Mai exact, are sensul recunoaşterii unui lucru sau a unei persoane pentru ceea ce este cu adevărat. Când citim în Scriptură că umanitatea reflectă gloria lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 11:7), aceasta vrea să ne spună că Dumnezeu a fost recunoscut în oameni. De ce? Ca oamenii să-L poată reprezenta cu acurateţe. Când Adam a fost înfăţişat creaţiei, trebuia să-L vadă în el pe Dumnezeu. Şi aşa s-a întâmplat, până în momentul în care Adam a păcătuit şi a fost lipsit de slava lui Dumnezeu. De atunci, Dumnezeu nu a mai putut fi recunoscut în umanitatea căzută, de aceea fiecare trebuie să fie schimbat în asemănarea lui Dumnezeu, „din slavă în slavă” (2 Cor. 3:18), pentru a putea fi recunoscut din nou în această dimensiune.

Scopul meu nu este de a vă copleşi şi impresiona cu o mulţime de definiţii, ci mai degrabă acela de a vă lărgi înţelegerea asupra planului lui Dumnezeu pentru omenire, de la Creaţie. Să facem, deci, un rezumat al afirmaţiilor din versetele şi definiţiile precedente:

Adam a fost comparat cu Dumnezeu, fiind atât de asemănător cu El, încât a fost aproape confundat. Dumnezeu a fost recunoscut în Adam, de unde deducem că prima fiinţă umană a „avut greutate”, reprezentându-L pe Dumnezeu şi voia Sa pe pământ. Adam era guvernatorul sau managerul lui Dumnezeu, iar pământul se afla în sarcina lui Adam – în grija sa. Adam era străjerul sau păzitorul. Felul în care urmau să se desfăşoare lucrurile pe planeta Pământ, în bine sau în rău, depindea întru totul de Adam şi sămânţa lui.

Vă rog să reflectaţi asupra acestui aspect. Dacă pământul ar fi rămas un paradis, aceasta s-ar fi datorat întru totul umanităţii. Dacă lucrurile s-au stricat, aceasta se datorează din nou umanităţii. Dacă şarpele a reuşit să ia controlul, se datorează tot umanităţii, care avea o responsabilitate!

De ce a procedat Dumnezeu în acest mod? De ce şi-a asumat un asemenea risc? Din ceea ce cunosc despre Dumnezeu din Scriptură şi din propria mea experienţă cu El, am tras o singură concluzie: Dumnezeu a dorit o familie – fii şi fiice care să se poată raporta la El şi invers, de aceea i-a creat pe primii părinţii după chipul Său. Le-a împărtăşit propria Sa viaţă, a turnat în ei Duhul Său şi le-a dat o casă minunată, cu multe animale, apoi s-a aşezat şi a spus: „Este foarte bine”. În fiecare zi comunica cu ei, umbla cu ei, le vorbea despre Sine Însuşi, despre casa lor, rugându-i să-I dăruiască nepoţi şi nepoţele. Dumnezeu era acum tătic şi era emoţionat!

Bineînţeles, aceasta este parafrazarea lui Sheets, care nu schimbă însă Scriptura – şi ne conduce la concluzia despre necesitatea rugăciunii.

Dumnezeu acţionează prin rugăciunile poporului Său

În continuare ne vom referi la unele aspecte „profunde”, cum ar fi cununi de slavă, iluzii şi oameni care creează, prin rugăciune, realităţi eterne. Cum vi se par? Atât de completă şi finală era autoritatea lui Adam asupra pământului, încât el însuşi, şi nu Dumnezeu, putea lua decizia de a o încredinţa altuia! Ascultaţi cuvintele lui Satan, din Luca 4:6,7, când L-a ispitit pe Isus: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea Mea, toată va fi a Ta!”

Afirmaţia lui Satan că stăpânirea şi slava acestor împărăţii i-a fost dată, era adevărată şi Isus ştia acest lucru. Chiar l-a numit pe Satan „stăpânitorul acestei lumi” de trei ori în Evanghelii (vez1 Ioan 12:31; 14:30; 16:11).

Aici urmează al doilea lucru important: Atât de completă şi finală a fost decizia lui Dumnezeu de a îndeplini lucrurile pe pământ prin intermediul fiinţelor umane, încât aceasta L-a costat întruparea singurului Său Fiu, pentru a recâştiga ceea ce s-a pierdut prin căderea lui Adam. Isus a trebuit să devină o parte a rasei umane şi nu există un adevăr mai cutremurător sau o dovadă mai puternică a hotărârii lui Dumnezeu de a-şi îndeplini planul prin intermediul oamenilor. Fără îndoială că oamenii urmau să fie pentru totdeauna puntea de legătură cu Dumnezeu, prin care El urma să-şi transmită autoritatea şi felul Lui de a lucra pe pământ.

Cred că aici se clarifică motivul pentru care este necesară rugăciunea. Dumnezeu a ales de la Creaţie să lucreze prin oameni, şi nu independent de ei. A făcut-o şi o va face întotdeauna. Scriptura spune foarte clar că, deşi Suveran şi Atotputernic, Dumnezeu S-a limitat pe Sine, hotărând să lucreze pe acest pământ prin oameni.

Nu este acesta motivul pentru care pământul se află într-o asemenea dezordine? Nu pentru că aşa doreşte Dumnezeu, ci din cauza nevoii Sale de a lucra şi de a-şi îndeplini voia prin oameni.

Nu este această abordare întâlnită peste tot în Scriptură?

  • Dumnezeu şi oamenii, la bine şi la rău, lucrând împreună?
  • Dumnezeu tânjind după oameni loiali faţă de El?
  • După o rasă prin care să lucreze?
  • După profeţi?
  • După judecători?
  • Şi după un Mesia uman?
  • După mâini omeneşti care să vindece, după voci umane prin care să vorbească şi după picioare omeneşti, care să umble?

Nu are El nevoie de rugăciunile noastre, ca împărăţia Lui să vină şi voia Sa să se facă (vezi Matei 6:10)? În mod cert, El n-ar fi vrut să ne irosim timpul, cerându-ne să facem ceva care s-ar fi întâmplat oricum, nu-i aşa?

Nu ne-a învăţat El să-I cerem pâinea cea de toate zilele? (Vezi Matei 6:11). Cu toate acestea, ne cunoaşte nevoile înainte de a I le prezenta.

Nu ne-a cerut El să trimitem lucrători la secerişul Lui? (Vezi Matei 9:38). Nu doreşte Domnul secerişului acest lucru mai mult decât noi?

N-a spus Pavel: „… rugaţi-vă pentru noi ca Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit…” (2 Tes. 3:1)? Nu planificase oare Dumnezeu deja să facă aceasta?

Nu sunt toate aceste lucruri în voia lui Dumnezeu? De ce se presupune atunci că trebuie să-I cer ceva ce Şi-a propus deja să facă, dacă cererea mea nu determină în nici un fel intervenţia Lui? Să citim cu atenţie trei pasaje biblice care susţin acest lucru.

Rugăciunile persistente ale lui Ilie

În 1 Împăraţi 18 găsim relatarea din care reiese nevoia lui Dumnezeu de a avea o persoană care să se roage, pentru a-Şi putea îndeplini voia pe pământ. Este vorba despre Ilie, care se roagă pentru ploaie după trei ani de secetă. Acest episod este menţionat şi în Iacov 5:17, 18, de unde reiese că Ilie a fost acela care s-a rugat şi pentru secetă, cu trei ani mai devreme. Ştim că atunci când profeţii se roagă pentru secetă, întotdeauna dăm de necaz!

În versetul 1 din 1 Împăraţi 18, după trei ani de împlinire a acestei judecăţi, Dumnezeu i-a vorbit lui Ilie astfel: „Du-te şi înfăţişează-te înaintea lui Ahab, ca să dau ploaie pe faţa pământului”. Apoi, la sfârşitul acestui capitol, după ce s-au întâmplat mai multe evenimente, Ilie se roagă de şapte ori, până când se produce rezultatul final, şi anume revărsarea ploii.

Potrivit afirmaţiei din versetul unu, a cui a fost ideea de a trimite ploaie?… A cui voinţă?… A cui iniţiativă?  Răspunsul: Toate acestea  au pornit de la Dumnezeu, şi nu de la Ilie.

Dacă a fost ideea lui Dumnezeu, de ce a mai fost nevoie şi de rugăciunile unui om pentru „a da naştere” ploii? (Ilie se afla în postura unei femei care naşte, ilustrând conceptul de travaliu în rugăciune).

De ce a fost necesar să ceară ploaie de şapte ori? Şapte este numărul biblic care simbolizează desăvârşirea şi, cu siguranţă, Dumnezeu ne învaţă, prin aceasta, că trebuie să ne rugăm până când sarcina este îndeplinită. Dar de ce această rugăciune sau o alta necesită perseverenţă, când au fost implicate, de fapt, voia, ideea şi timpul lui Dumnezeu?

Şi în cele din urmă, au produs rugăciunile lui Ilie cu adevărat ploaia sau a fost doar o simplă coincidenţă faptul că s-a rugat chiar în momentul în care Dumnezeu a trimis-o?

Iacov clarifică această problemă. Într-adevăr, „rugăciunea fierbinte” a acestui om a adus ploaia:

Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni. Apoi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pământul şi-a dat rodul (Iacov 5:17,18).

Singurul răspuns logic la întrebarea de ce a trebuit Ilie să se roage este simplu: Dumnezeu a ales să lucreze prin oameni. Atunci când Domnul Însuşi iniţiază ceva, dorind cu adevărat să împlinească acel lucru, are nevoie de cererea noastră. Andrew Murray (The Ministry of Inercessory Prayer) vorbeşte succint despre necesitatea de a cere: „Primirea lucrurilor de la Dumnezeu este inseparabil legată de cererea noastră… Numai în urma mijlocirii poate să fie turnată din ceruri acea putere care va face Biserica să cucerească lumea”.

Nu vreau să mă refer acum în detaliu la nevoia lui Ilie de a fi perseverent, tot ce vreau să spun este că rugăciunile noastre îndeplinesc mai mult decât simpla prezentare a cererii noastre în faţa Tatălui. Sunt convins că în anumite situaţii ele eliberează cantităţi din puterea lui Dumnezeu, până când aceasta va fi suficientă pentru îndeplinirea voii Sale.

Daniel, un om al rugăciunii

Un alt exemplu, care întăreşte premisa noastră de a avea o viaţă intensă de rugăciune, îl aflăm în viaţa lui Daniel. În anul 606 î.Hr., Israel fusese luat în captivitate de altă naţiune din cauza păcatelor sale. Mulţi ani mai târziu, în Daniel 9, ni se spune că în timp ce citea din proorocul Ieremia, Daniel a descoperit că se împlinise vremea pentru ieşirea lui Israel din robie. Ieremia nu numai că profeţise captivitatea, care era de altfel şi o realitate a vieţii lui Daniel, dar şi durata acesteia: 70 ani.

În acel moment, Daniel a făcut ceva foarte diferit de ceea ce ar face majoritatea dintre noi. Când primim o promisiune despre trezire, eliberare, vindecare, restaurare, etc., avem tendinţa  să  aşteptăm  pasiv împlinirea ei – spre deosebire de Daniel. El ştia mai bine ce avea de făcut. Într-un fel, a simţit că Dumnezeu are nevoie de implicarea sa, deoarece a spus: „Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă” (Daniel 9:3).

Nu este nici un verset în cartea lui Daniel (şi acest lucru este valabil şi pentru Ilie) din care să rezulte în mod specific că Israelul a fost salvat în urma rugăciunilor lui Daniel, dar acest lucru este mai mult decât evident. Ştim că îngerul Gavril a fost trimis imediat după ce Daniel a început să se roage, cu toate acestea i-au trebuit 21 de zile să treacă de războiul din locurile cereşti şi să ajungă la Daniel pentru a-i adresa următoarele cuvinte: „Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi…” (Dan. 10:12). Nu încetez să mă mir ce multe promisiuni ale lui Dumnezeu nu s-au împlinit deoarece El nu a putut afla implicarea pe care o dorea din partea oamenilor. Paul E. Billheimer, în cartea sa Destined for the Throne, spune:

Daniel a realizat în mod clar că mijlocirea juca un rol cheie în împlinirea profeţiei. Dumnezeu dăduse profeţia. Când a venit vremea împlinirii ei, nu a împlinit-o în mod arbitrar, independent de programul Său de rugăciune. A căutat un om pe inima căruia a putut pune povara mijlocirii… Ca de obicei, Dumnezeu a luat decizia în ceruri, dar a fost nevoie de un om care, prin mijlocire şi credinţă, să facă posibilă împlinirea hotărârii luate în ceruri pe pământ.

Dumnezeu are nevoie de rugăciunile noastre

Un alt verset al Scripturii, care sprijină afirmaţia noastră că Dumnezeu are nevoie de rugăciunile noastre, în ciuda faptului că existenţa şi caracterul Lui sunt complet independente de orice lucru creat (vezi Fapte 17:24, 25) şi că deţine toate resursele în mâinile Sale (vezi Iov 41:11; Ps. 50:10-12), se află în Ezechiel 22:30,31:

Caut  printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul! Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele, şi le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice Domnul, Dumnezeu.

Implicaţiile acestor versete sunt cutremurătoare. Sfinţenia, integritatea şi adevărul lui Dumnezeu, care nu pot fi compromise, Îl împiedică să scuze păcatul. Acesta trebuie judecat. Pe de altă parte, El nu numai că este sfânt, dar este şi plin de dragoste, iar dragostea întotdeauna doreşte să răscumpere, să restaureze şi să arate milă. Scriptura ne spune că Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului (vezi Ezechiel 33:11).

Pasajul afirmă în mod clar: „În timp ce dreptatea Mea cere judecată, iubirea Mea pledează  pentru  iertare. Dacă aş putea găsi un om care să-mi ceară să iert acest popor, aş face-o, mi-aş putea arăta mila. Dar pentru că nu găsesc nici unul, trebuie să-i distrug”.

Nu-mi plac deloc implicaţiile acestui pasaj şi sunt sigur că nici vouă. Nu vreau să port în spate această responsabilitate. Nu vreau să mă gândesc la consecinţele faptului că Dumnezeu S-a limitat într-un fel la nişte pământeni. Dar, în lumina acestor pasaje şi a altora, şi privind apoi starea în care se află lumea, nu pot ajunge la nici o altă concluzie.

Există doar două posibilităţi: fie că Dumnezeu vrea ca pământul să se afle în această stare, fie contrariul. Dacă nu o doreşte, ceea ce este atât de clar, atunci trebuie să presupunem unul din două lucruri: ori că este lipsit de putere să acţioneze, ori că aşteaptă ca altcineva să aducă acea schimbare. Peter Wagner este de aceeaşi părere când susţine (în Confronting the Powers):

Trebuie să înţelegem că Dumnezeul nostru suveran a avut propriile Sale motive în a alcătui această lume, în aşa fel ca voia Sa să depindă de atitudinile şi acţiunile fiinţelor umane. El le permite oamenilor să ia decizii care să poată influenţa istoria… Lipsa de activitate umană nu anulează lucrarea de răscumpărare, dar inactivitatea omenească poate să facă ispăşirea lipsită de efect  în vieţile oamenilor pierduţi.

Acest adevăr ne-ar putea intimida, prin responsabilitatea pe care o implică, şi chiar să ne condamne, din cauza lipsei de rugăciune. Dar mai există o posibilitate. O responsabilitate poate fi şi un privilegiu; o responsabilitate poate fi şi plăcută. Dacă mi se permite, această revelaţie ne poate înălţa inimile în noi poziţii de demnitate, alături de Tatăl nostru ceresc şi de Domnul Isus. Jack Hayford a spus: „Rugăciunea este în esenţă un parteneriat între copilul răscumpărat  al lui Dumnezeu, care lucrează mână în mână cu Tatăl său ceresc, în scopul realizării scopurilor Sale răscumpărătoare pe pământ”.

Să acceptăm, aşadar, această invitaţie incredibilă de a fi colaboratorii lui Dumnezeu – însufleţiţi de Duhul Său atotputernic, fiind ambasadorii Împărăţiei Sale şi reprezentanţii Săi.

Trezeşte-ne, Doamne, pentru a ne putea îndeplini destinul!

Întrebări

  1. Cât de completă era domnia lui Adam (a umanităţii) asupra pământului? Puteţi explica ce legătură are aceasta cu necesitatea rugăciunii pentru ca Dumnezeu să intervină?
  2. Ce a vrut Dumnezeu să spună prin cuvintele: „noi am fost creaţi în asemănarea Sa” ?
  3. În ce mod ilustrează imaginea lui Ilie care se roagă pentru ploaie (vezi 1 Împăraţi 18) afirmaţia noastră că Dumnezeu lucrează ca urmare a rugăciunii? Ce puteţi spune despre rugăciunea lui Daniel pentru restaurarea lui Israel?
  4. Care este înţelesul de bază al cuvântului „slavă” şi ce legătură are cu rugăciunea şi reprezentarea?

Cum vă simţiţi în calitate de parteneri ai lui Dumnezeu?

Leave a Reply