Curs Rugăciunea de mijlocire – 5 – FAŢĂ LÂNGĂ FAŢĂ

Sprijină-te de mine

Charlie Brown juca basebal şi se descurca foarte rău. Lucy îi dădea bătăi de cap, ca de obicei. În cele din urmă, n-a mai putut îndura ruşinea şi umilirea. Într-o pornire de exasperare, de care numai el era în stare, s-a aşezat în cap, chiar pe linia jucătorului care aruncă mingea.

Deoarece Lucy continua să-l tachineze, Snoppy, care era întotdeauna loial, a făcut ceva neaşteptat. A venit şi el până la margine şi s-a aşezat în cap, alături de Charlie Brown, împărtăşindu-i umilirea.

Sună biblic? Biblia spune: „Plângeţi cu cei ce plâng” (Rom. 12:15) şi „Purtaţi-vă poverile unii altora” (Gal. 6:2). Deşi aceasta implică „a sta în cap” alături de celălalt – împărtăşirea reciprocă a durerii NU exprimă întregul înţeles al acestor versete. Nu trebuie doar să purtăm poverile fraţilor şi surorilor în Hristos, trebuie să le şi înlăturăm … Mare diferenţă! Primul sens implică împărtăşirea poverii, al doilea îndepărtarea ei.

În Noul Testament se folosesc două cuvinte pentru „a purta”. Primul înseamnă a sta alături de un frate sau de o soră în timpuri de nevoie pentru a-i încuraja şi mângâia. Celălalt are un sens complet diferit.

Primul, anechomai, înseamnă a susţine, a purta sau a sprijini un lucru asemeni unei persoane care susţine un vrej de roşie de un par pentru a o proteja de greutatea rodului. Tăria parului este transferată plantei şi astfel o „susţine”. Când Domnul ne-a poruncit în Coloseni 3:13 şi în Efeseni 4:2 să ne purtăm poverile unii altora, nu s-a referit doar la aspectul zidire (încurajare) ci şi la cel de sprijinire. Cu alte cuvinte, ne apropiem de un frate sau de o soră care sunt slabi şi împovăraţi şi le spunem: „Nu vei eşua, nu vei fi distrus, deoarece eu îţi voi sta tot timpul alături. Puterea mea este acum şi a ta. Mergi înainte şi sprijină-te de mine. Câtă vreme voi sta eu în picioare, vei sta şi tu”.

Ce imagine minunată a Trupului lui Hristos care va aduce roadă.

Jackie Robinson a fost primul negru care a jucat basebal în liga principală. În timp ce încerca să depăşească barierele impuse de rasism, înfrunta cu regularitate batjocura mulţimilor de pe stadion. Odată, în timp ce juca în oraşul său natal, în Brooklyn, a comis o greşeală şi proprii lui  fani au început să-l ridiculizeze. În timp ce stătea acolo, umilit, i s-a alăturat „Pee Wee” Reese, şi-a pus braţul în jurul său şi a înfruntat mulţimea. Fanii au încetat iar Robinson a declarat mai târziu că acel braţ în jurul umărului său i-a salvat cariera.

Adesea lumea este mai biblică decât noi!

Înlătură povara

Al doilea cuvânt este bastazo şi înseamnă „a purta, a ridica sau a căra” , având uneori şi sensul de a înlătura sau a muta. El este folosit şi în Romani 15:1-3 şi în Galateni 6:2.

Un aspect uimitor şi puţin înţeles al mijlocirii este exemplificat de Hristos şi cuprinde ambele concepte. Am menţionat deja că mijlocirea Sa pentru noi n-a fost o rugăciune rostită, ci o lucrare pe care a înfăptuit-o, aceea de a „se interpune”, de a ne reconcilia cu Tatăl şi de a ne scoate de sub domnia Satanei. Bineînţeles, înţelegerea lucrării Sale în acest domeniu ne deschide uşa cunoaşterii mijlocirii.

Lucrarea de mijlocire a lui Hristos a atins nivelul ei maxim şi expresia sa cea mai profundă în momentul în care El a „luat” păcatele noastre asupra Lui şi le-a „îndepărtat”.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor… S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi (Isa. 53:6,12).

Cuvântul ebraic paga este folosit de două ori în aceste două versete. Pasajul din Isaia 53 este unul din cele mai sugestive tablouri din Vechiul Testament care ilustrează profeţiile privitoare la crucea lui Hristos. Paga se traduce prin „a purtat” şi prin termenul „mijlocire”. Ambele sensuri se referă la faptul că Hristos a purtat păcatele, nelegiuirile şi bolile noastre asupra Lui. Această identificare este descrisă în mod corespunzător în pasajul din 2 Corinteni 5:21: „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”.

Hristos „a purtat” păcatele şi slăbiciunile noastre departe de noi, „cât este răsăritul de apus” (Ps. 103:12). Nu le mai poartă – undeva, cumva, a scăpat de ele. Termenul din ebraică pentru „a purta” din acest capitol este nasa şi are înţelesul de „a îndepărta” sau de a „muta la o mare distanţă” şi este similar celui din greacă, bastazo. Această conotaţie de a purta ceva cu scopul de a te descotorosi de el devine foarte importantă, pe măsură ce discutăm rolul nostru în lucrarea de mijlocire a lui Hristos. Este foarte important să ştim că nu purtăm doar povara cuiva, ci şi sprijinim (anechomai) acea persoană, îndepărtându-i povara (bastazo), ajutându-o să se descotorosească de ea!

Ţapul ispăşitor

Conceptul ţapului ispăşitor îşi are originea în lucrarea de mijlocire răscumpărătoare a lui Hristos şi ilustrează bine ideea de a îndepărta ceva.

Ţapul ispăşitor ia asupra sa vina cuiva şi consecinţele care rezultă din ea. Fratele meu mai mare, Tim, care este acum pastor într-o biserică din Ohio, era expert în copilărie în a da vina pe mine pentru problemele pe care le cauza. Eu, dimpotrivă, eram total inocent şi nu făceam niciodată nimic greşit. El cauza întotdeauna necazurile.

Mama şi tata, însă, erau întotdeauna de partea lui – nu puteau răzbate dincolo de falsităţile şi manipularea sa şi nu au crezut cât eram eu de perfect. Întreaga perioadă a copilăriei am îndurat acuzaţii false – fiind ţapul ispăşitor a lui Tim! Mi-am petrecut 20 de ani din viaţa de adult căutând vindecare interioară de pe urma acelor nedreptăţi.

Ştiţi, bineînţeles, că nimic din ceea ce am spus nu este adevărat –am fost doar aproape perfect. Cel puţin am sentimentul că, afirmând aceasta, mă pot răzbuna pe Tim, pentru acele câteva ocazii în care a reuşit cu succes să dea vina pe mine. Acest exemplu ilustrează, de asemenea, şi punctul la care vreau să ajung. (Apropo, niciodată nu m-am răzbunat pe el).

În Vechiul Testament, de Ziua Ispăşirii, se foloseau două animale, unul care era sacrificat şi celălalt care era ţapul ispăşitor. După ce marele preot îşi punea mâinile pe capul ţapului ispăşitor, mărturisind păcatele naţiunii, era lăsat să fugă în pustie, fără a mai putea fi văzut vreodată. Acesta îl simboliza pe Cristos, care a fost sacrificat în afara cetăţii, înlăturând blestemul omenirii.

Imaginea lui Hristos de ţap ispăşitor care a purtat blestemul nostru este bine ilustrată într-o povestire pe care am citit-o în cartea Preţul de a schimba lumea (What It Will Take to Change the World), de S. D. Gordon. Voi parafraza în continuare povestirea cuplului care a descoperit că fiul lor de 14 ani i-a minţit. Tânărul, pe care îl vom numi Steven, a fugit de la şcoală trei zile consecutiv. A fost dat de gol, când profesorul i-a chemat la şcoală părinţii pentru a se interesa de sănătatea lui.

Părinţii au fost mult mai supăraţi de minciunile lui Steven, decât de faptul că a lipsit de la şcoală. După ce s-au rugat cu el în privinţa aceasta, au decis să aplice o formă de pedeapsă neobişnuită şi drastică. Conversaţia lor s-a desfăşurat cam aşa:

„Steven, ştii cât este de important să putem avea încredere unul în altul?”

„Da”.

„Cum vom putea vreodată să ne încredem unii în ceilalţi, dacă nu spunem întotdeauna adevărul? De aceea minciuna este un lucru atât de groaznic. Nu numai că este un păcat, dar distruge şi capacitatea noastră de a ne încrede unul în celălalt. Înţelegi?”

„Da, tată.”

„Eu împreună cu mama ta trebuie să te facem să înţelegi cât de serioasă este această problemă, şi nu atât faptul că ai lipsit de la şcoală, cât acela că ai minţit. Pedeapsa ta va fi ca în următoarele trei zile să mergi în pod şi să stai acolo singur, câte o zi pentru fiecare zi în care ai păcătuit. Vei mânca şi vei dormi acolo”.

Tânărul Steven s-a îndreptat spre patul pregătit acolo. A fost o seară lungă pentru el, şi chiar mai lungă pentru părinţii lui. Nici unul n-a putut mânca, iar când tata a vrut să citească ziarul, cuvintele păreau învăluite în ceaţă. Mama a încercat să coase, dar nu putea pune aţa în ac. În cele din urmă a sosit vremea culcării. Pe la miezul nopţii, în timp ce tatăl stătea în pat şi se gândea cât de singur şi de speriat trebuie să fie Steven, s-a adresat soţiei sale: „Eşti trează?”

„Da, nu pot dormi din cauza lui Steven”.

„Nici eu”, a răspuns tatăl.

O oră mai târziu a întrebat-o din nou: „Nici acum n-ai adormit?”

„Nu” a răspuns mama. „nu pot dormi gândindu-mă la Steven care stă singur în pod”.

„Nici eu”.

A mai trecut o oră. Era 2 noaptea. „Nu mai pot suporta!” a murmurat tatăl, în timp ce cobora din pat, luându-şi cu el perna şi pătura. „Mă duc în pod”.

L-a găsit pe Steven aşa cum se aştepta: complet treaz şi cu lacrimi în ochi.

„Steven”, i-a spus tatăl, „nu pot înlătura pedeapsa pentru minciunile tale, deoarece trebuie să-ţi dai seama de seriozitatea situaţiei. Trebuie să realizezi că păcatul, şi în special minciuna, are consecinţe foarte grave. Dar eu şi mama ta nu putem suporta gândul că trebuie să stai aici singur în pod şi m-am hotărât să împărtăşesc pedeapsa cu tine”.

Tatăl s-a aşezat lângă fiul său, îmbrăţişându-l. Lacrimile de pe obrajii lor au fost vărsate pe aceeaşi pernă pentru aceeaşi pedeapsă …. timp de trei nopţi.

Ce imagine! Acum două mii de ani Dumnezeu a „coborât din patul Său”, cu pătura şi perna – de fapt trei piroane şi o cruce – Şi-a aşezat obrazul plin de lacrimi lângă al nostru şi a „purtat” vina pentru păcat. Podul Său a fost mormântul, patul Său o lespede de piatră iar obrazul care se afla alături de al Său era al tău şi al meu.

Hristos nu S-a dus singur la cruce; şi noi eram cu El, nu în mod fizic, ci spiritual (vezi Rom. 6:4,6). El s-a identificat cu noi, în sentinţa de moarte pe care o primisem, şi, atârnat pe cruce, a „purtat” păcatele noastre.

Cu toate acestea, Hristos nu Şi-a terminat lucrarea atunci.

Aşteptaţi, înainte de a mă „împroşca” cu scrisori şi telefoane, citiţi vă rog în Coloseni 1:24: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica”.

Partea noastră

Ce ar putea să lipsească suferinţelor lui Hristos? Partea noastră. De fapt, în Biblia Amplified sunt adăugate următoarele cuvinte: „Şi în persoana mea împlinesc ceea ce mai lipseşte şi trebuie completat [partea noastră] la suferinţele lui Hristos, de dragul trupului Său, care este biserica”. Bineînţeles, partea noastră nu este identică cu a Sa,  şi anume, de a duce povara păcatului, blestemului sau vinei. „Ci El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate” (Evrei 10:12) a luat păcatele lumii asupra Lui Însuşi. Cu toate acestea, este o „împărtăşire” şi o „umplere cu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos”.

Ceea ce lipseşte reprezintă subiectul întregii cărţi şi nu numai a acestui capitol. Este „reprezentarea” de care am vorbit. Partea noastră este lucrarea de mediere, interpunere, distribuire şi punere în aplicare.

Să analizăm, atunci, partea care ne revine în purtarea poverii, în lucrarea de mijlocire a lui Hristos. Am menţionat deja aspectul „sprijinirii” din Coloseni 3:13 şi Efeseni 4:2. Să examinăm şi celălalt aspect menţionat în Romani 15:1-3 şi Galateni 6:2, apoi vom vedea cum interacţionează acestea în mijlocire:

Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuşi; ci, după cum este scris: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine” (Romani 15 :1-3, evidenţierea cu litere cursive a fost făcută de autor).

Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos (Gal. 6:2).

După cum s-a menţionat mai devreme, cuvântul grec pentru „a purta” este în ambele versete bastazo şi este sinonim cu termenul ebraic nasa, care înseamnă „a ridica sau a căra”, exprimând ideea îndepărtării sau a înlăturării. În implementarea lucrării preoţeşti de mijlocire a lui Hristos, nu purtăm doar poverile altora, ci le şi îndepărtăm de la ei – aşa cum a făcut Isus.

Cu toate acestea, nu pierdeţi din vedere că nu refacem ceea ce a făcut Hristos, ci reprezentăm lucrarea Sa. Este o mare diferenţă între cele două sensuri. Îl reprezentăm extinzând lucrarea Sa; pe El care a purtat (paga) infirmităţile, bolile, păcatele, reproşurile şi respingerea noastră.

El este leacul alinător din Galaad (vezi Ieremia 8:22), dar noi aplicăm acest balsam vindecător.

El este izvorul apelor vii (vezi Ieremia 2:13; 17:13), dar noi împărtăşim această apă vie.

Al Lui este toiagul care mângâie (vezi Ps. 23:4), dar El ne dă privilegiul de a-l întinde.

El nu numai că a purtat slăbiciunile noastre, dar şi arată milă faţă de infirmităţile noastre (Evrei 4:15) şi doreşte să ne atingă cu aceeaşi compasiune, ca şi noi, la rândul nostru, să fim asemenea Lui.

Gândiţi-vă la aceasta: Marele Vindecător „vindecând” prin noi; Marele Preot „păstorind” prin noi; marele Îndrăgostit „iubind” prin noi.

El a inaugurat noul legământ prin sângele Său (vezi Evrei 12:24), dar referindu-se la partea noastră, ne-a făcut „slujitori ai unui legământ nou” (în 2 Cor. 3:6, „testament” este un alt termen pentru „legământ”).

Da, Hristos ne-a făcut „lucrători destoinici”. Şi dacă înţeleg bine cuvântul, lucrătorii administrează ceva. Ce administrăm noi? Binecuvântările şi proviziile noului legământ.

Şi cine asigură şi garantează aceste beneficii? Isus, bineînţeles. Atunci acest verset este un alt fel de a spune că am fost făcuţi distribuitori a ceea ce Hristos a realizat deja.

Eliberat prin alţii care vin în ajutorul tău

Acest verset mi-a fost revelat într-o lumină nouă când prietenul meu Mike Anderson a făcut următoarea afirmaţie: „Uneori legământul Domnului pentru tine este eliberat prin alţii care vin în ajutorul tău”. În acel timp Mike şi soţia lui erau misionari în Jamaica. Afirmaţia aceea a fost făcută în timpul unei experienţe decisive, între viaţă şi moarte, pe care o trăia fiul lor, care contactase o boală foarte gravă. Starea copilului de doi sau trei ani se agravase mult în câteva zile şi se afla aproape în pragul morţii. Atunci Mike m-a sunat pe mine şi pe alţi câţiva oameni din Statele Unite.

Am ştiut că ceva foarte serios trebuie să se fi întâmplat, ca să fim întrerupţi în timpul unei întâlniri de rugăciune printr-un telefon urgent din Jamaica.

„Îmi pare rău că a trebuit să-ţi întrerup întâlnirea”, Dutch, a început prietenul meu, „dar am nevoie cu disperare de ajutorul tău”.

„Ce s-a întâmplat?” am întrebat.

„Este vorba de fiul meu, Toby”, a răspuns Mike. „Este bolnav pe moarte, cu febră în creştere. Doctorii n-au fost în stare să afle cauza. Au făcut tot ce au ştiut, dar nimic nu pare să ajute. Este discutabil dacă va mai putea supravieţui încă o noapte în această stare. M-am rugat şi m-am tot rugat, dar se pare că nu pot zdrobi acest atac. Domnul mi-a arătat acum că starea sa se datorează unui puternic duh de infirmitate, şi chiar mi-a permis să-l văd, în timp ce mă rugam. Nu am fost în stare să-i zdrobesc puterea pe care o are asupra fiului meu, deşi m-am luptat cu el ore în şir. Simt că Domnul îmi spune că dacă s-ar uni cu mine câţiva mijlocitori consacraţi, am putea distruge acest atac”.

Mike şi soţia sa, Pam, au o relaţie stabilă cu Domnul. Ei se roagă, au credinţă şi înţeleg ce înseamnă autoritatea. Nu păcătuiseră în acea perioadă. Atunci de ce, aţi putea întreba, nu au putut obţine victoria de unii singuri?

Nu ştiu. Dar cred că Domnul a vrut să îi înveţe (pe ei şi pe cei care s-au rugat împreună cu ei) principiul pe care sunt pe cale să vi-l împărtăşesc.

Oamenii  cu care aveam întâlnire şi alţi câţiva pe care Mike i-a contactat au început să se roage. L-am rugat pe Dumnezeu să se întâlnească (paga) cu acest copil şi am folosit în esenţă, următoarele cuvinte: „Tată, ajută-ne să ne îndeplinim rolul preoţesc de mijlocitori (paga), aplicând victoria lui Isus în această situaţie, reprezentând  şi administrând binecuvântările noului legământ. Ajută-ne să-l sprijinim pe Toby şi îngăduie-ne să fim atinşi de sentimentul acestei infirmităţi, împreună cu Hristos. Pune peste noi această povară (paga) pentru a o putea purta şi înlătura (nasa, bastazo). Te rugăm aceasta, Tată, în numele lui Isus, bazaţi pe fiinţa şi pe lucrarea Sa“.

Apoi am rupt puterea pe care Satan o avea asupra vieţii acestui copil, în numele lui Hristos, deoarece „administram” victoria Sa. Apoi am mormăit, în timp ce experimentam „ungerea ursului” (vezi cap. 4). Nu, n-am mormăit, e o glumă, dare un mod bun de a ilustra lupta care s-a dat în Duhul! Poate că un răcnet ar fi mai plauzibil, deoarece a fost ca şi cum Leul din tribul lui Iuda ar fi scos un urlet prin noi. El răcneşte din Sion (vezi Ioel 3:16; Amos 1:2) şi a şi făcut-o, deoarece Mike ne-a sunat din nou după câteva ore şi a spus: „Aproape imediat după ce am luat legătura cu câţiva dintre voi pentru a mă sprijini în rugăciune, febra a scăzut şi fiul meu a început să-şi revină. În câteva ore s-a făcut bine şi a fost externat din spital”.

Laudă lui Dumnezeu! Trupul lui Hristos a funcţionat aşa cum Domnul a intenţionat şi Isus a fost glorificat.

Mike a continuat: „L-am întrebat pe Domnul, de ce a trebuit să apelez la ajutorul altora, pentru a putea anihila efectele acestui atac împotriva fiului meu. El mi-a amintit istorisirea din Iosua 9 şi 10 în care Iosua şi poporul Israel au venit în ajutorul gabaoniţilor care erau copleşiţi şi fără nici un ajutor în faţa a cinci armate. O să fac un scurt rezumat al acestui episod.

Gabaoniţii erau unul din triburile canaanite pe care Iosua şi Israel trebuiau să le distrugă. Ei, însă, i-au amăgit, pretinzând că vin dintr-o ţară îndepărtată pentru a face un legământ cu ei. Iosua şi Israel au neglijat să se roage, înainte de a lua această decizie, şi ca urmare s-au lăsat înşelaţi, intrând într-un legământ care i-a obligat în mai multe privinţe. (Aţi „uitat” vreodată să vă rugaţi cu privire la ceva şi să intraţi apoi în necaz?)

Chiar dacă a fost rezultatul unei înşelăciuni, legământul a rămas valabil şi l-a obligat pe Israel să se alieze cu Gabaon. Prin urmare, câteva zile mai târziu, când cinci armate au mărşăluit împotriva lui Gabaon, aceştia au apelat la Iosua după ajutor – bazându-se pe obligaţiile legământului. Iosua şi armata sa au trebuit să călătorească toată noaptea pentru a ajunge la timp să-i salveze pe gabaoniţi. Întreaga povestire este o demonstraţie incredibilă a puterii legământului.

După ce mi-a adus aminte de această istorisire, Mike mi-a mai spus: „Dutch, după ce Domnul mi-a amintit acest episod, mi-a descoperit motivul pentru care am avut nevoie de ajutor în înfrângerea acelui duh: ‘Uneori efectele legământului Domnului sunt eliberate prin alţii care vin în ajutorul tău!’”

Nu este acesta un gând profund? Cel Preaînalt îşi toarnă prin noi binecuvântările legământului. Aceasta înseamnă mijlocire:El „pune peste noi” (paga) nevoia cuiva; Noi „sprijinim” (anechomai) acea persoanăşi îi „înlăturăm” (bastazo) slăbiciunea sau povara.

A pune în aplicare victoria de pe Calvar prin zdrobirea duşmanului

O altă imagine sugestivă a parteneriatului dintre Hristos şi Biserică este exemplificată în aceeaşi povestire despre Israel şi gabaoniţi din Iosua 10:22-27. Iosua este un personaj din Vechiul Testament care îl simbolizează pe Hristos, în vreme ce poporul Israel ilustrează Biserica. Numele său, care era iniţial Hoshea iar în ebraică înseamnă chiar Isus, fusese schimbat într-un moment al vieţii sale, pentru a zugrăvi imaginea eliberatorului.

După ce Iosua, împreună cu armata lui Israel, a biruit cele cinci armate canaanite, pentru a-i apăra pe gabaoniţi, toţ1 Împăraţii acestor armate au fugit într-o peşteră să se ascundă.

Când i-a descoperit, Iosua a ordonat să fie aduşi înaintea lui şi le-a poruncit să se aşeze la pământ. Era pe cale de a pune în aplicare un obicei foarte cunoscut, acela de a-şi aşeza piciorul pe gâtul şi capul duşmanului, ca mărturie a victoriei. Adesea, armata sau armatele care erau înfrânte trebuiau să treacă prin faţa regelui sau a generalului cuceritor, pentru a „demonstra” victoria. La acest aspect se referă textul din Coloseni 2:15 unde afirmă că: „El a dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce”.

Cu toate acestea, Iosua este pe cale de a face ceva foarte diferit, având un profund înţeles profetic. În loc de a-şi pune piciorul pe gâtul acestor regi, cum era obiceiul, Iosua le-a cerut câtorva dintre soldaţii săi să facă aceasta, zugrăvindu-ne o imagine extrem de fidelă a lui Hristos şi a bisericii Sale. În împlinirea acestei imagini profetice, când Isus l-a înfrânt pe Satan, împreună cu principalităţile şi puterile sale, cu domnitorii întunericului acestei lumi, Şi-a chemat armata şi a spus: „Călcaţi pe gâtul acestor duşmani”.

În pasajul din Efeseni 2:6 scrie că „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem în locurile cereşti”. Prin aceasta Hristos spune: „Nu este numai victoria Mea, ci şi a voastră”.

El mai spune, de asemenea: „Ceea ce am făcut Eu, voi trebuie să puneţi în aplicare. Acele lucruri sunt sub picioarele Mele, în mod legal – sub autoritatea Mea – dar trebuie să exercitaţi acea autoritate în situaţiile specifice, cauzând îndeplinirea lor”.

De aceea ni se spune în Romani 16: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” şi în Luca 10:19: „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma”. Aceasta s-a întâmplat când l-am ajutat pe Mike: o punere în aplicare a victoriei şi o zdrobire a duşmanului.

Uneori aspectul „împărtăşirii poverii” presupune şi „zdrobirea vrăjmaşului!”

Psalmul 110, un Psalm profetic cu conţinut mesianic, ilustrează parteneriatul nostru cu El, prevestind faptul că după ce va învia, Hristos se va înălţa la dreapta Tatălui. Potrivit Noului Testament, în perioada înălţării şi întronării Sale, Tatăl I-a aşezat deja toate domniile sub picioare:

El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii… (Efeseni 1:22).

Dumnezeu, în adevăr ‘a pus totul sub picioarele Lui’. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul (1 Cor. 15:27).

Totuşi, Psalmul 110 afirmă că El aşteaptă ca vrăjmaşii să-I fie supuşi: „Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale” (Ps. 110:1).

Avem aici, oare, o contradicţie între această profeţie mesianică şi versetele din Noul Testament, care afirmă că după ce S-a înălţat la dreapta Tatălui duşmanii I-au fost puşi deja sub picioare? Nu. Atunci care este explicaţia? Sunt ei sub picioarele Sale sau vor fi aşezaţi în poziţie de supunere?

El [Isus] l-a învins pe Satan şi împărăţia acestuia. Noi punem în aplicare această victorie.

Aceste puteri sunt înfrânte în mod legal, prin Cruce, iar literal, atunci când ne vom face „partea” descrisă în Psalmul 110:2-3:

Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Sale, zicând: ‘Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!’ Poporul Tău este plin de înflăcărare, când îţi aduni oştirea; cu podoabe sfinte, ca din sânul zorilor, vine tineretul Tău la Tine, ca roua.

Cuvântul „putere” în acest pasaj, chayil, este tradus şi prin „armată”. Hristos caută o armată voluntară care să ridice steagul autorităţii Sale, domnind în mijlocul duşmanilor, punând în aplicare marea Sa victorie. Deci, El a aşezat toate domniile sub picioarele Sale sau noi? El a făcut-o, dar noi o punem în practică.

După cum am spus mai sus, uneori „împărtăşirea poverii” se finalizează cu „zdrobirea duşmanului sub picioare”.

Cu alte cuvinte, uneori, când Hristos ne împărtăşeşte o misiune de rugăciune sau o povară (paga) pe care trebuie s-o înlăturăm (nasa, bastazo), sarcina aceasta implică luptă spirituală. Nici un student serios al Bibliei nu ar putea studia cuvântul mijlocire (paga), separându-l de conceptul războiului spiritual, care ne va fi din ce în ce mai clar, pe măsură ce îl vom aborda mai în detaliu în capitolele viitoare.

Atât termenul din ebraică, cât şi cel din greacă, folosit pentru „a călca” (darak – ebraică şi pateo – greacă) implică conceptul de violenţă sau război. Cel din ebraică se folosea pentru „a întinde arcul” înainte de a arunca o săgeată, iar în zilele noastre este întâlnit în comanda „Încărcaţi armele!” Ambele cuvinte sunt utilizate pentru a ilustra aspectul fărâmiţare sau zdrobire într-o presă de vin, un simbolism atât de sugestiv, care-l înfăţişează pe Hristos înfrângându-Şi duşmanii în textele din Isaia 63:3 şi Apocalipsa 19:15.

Versetul din Apocalipsa spune: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea, pe cari le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse  a atotputernicului Dumnezeu”. Noi, în America avem un vers din renumitul „Imn de bătălie al Republicii” inspirat din aceste două versete ale Scripturii: “El calcă în teasc strugurii urgiei Sale, eliberând fulgerul fatal al săbiei Sale iuţi şi îngrozitoare”.

Pentru mine este uimitoare folosirea aceloraşi două cuvinte, pentru a descrie nu numai lupta lui Hristos, ci şi a noastră. Să vă dau o referinţă biblică ajutătoare. În Iosua 1:3, Domnul i-a spus lui Iosua: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise”. Cuvântul „a călca” este darak şi, prin folosirea lui, Dumnezeu nu-i spunea poporului Israel că orice loc în care intrau sau păşeau era al lor (deoarece le marcase deja perimetrul moştenirii) ci le spunea în mod simbolic: „Orice loc pentru care eşti gata să lupţi cu armele tale şi să-l iei, ţi-l voi da”.

Deci, încă odată, Dumnezeu era Cel care dăruia sau Israel era cel care lua? Pentru a sprijini punctul meu de vedere, să ne amintim de generaţia anterioară, care a fost condusă de Moise. Le-a fost frică şi nu au luat armele pentru luptă (darak). Prin urmare, nici Dumnezeu nu le-a dat ţara promisă.

Vă rog să nu vă imaginaţi că pentru noi lucrurile ar sta diferit. Aceste lucruri trăite de Israel nu sunt decât tipuri şi exemple din care putem învăţa (vezi 1 Cor. 10: 6,11). Lucrurile pe care Iosua-Isus le are pentru noi şi ni le dă nu vor fi automat ale noastre, numai pentru simplul motiv că îi aparţinem. Trebuie să ne facem partea prin a lua „armele luptei noastre spirituale” (2 Cor. 10:4) şi a lupta (darak)!

Aceasta ilustrează mijlocirea făcută de Hristos şi de noi. Adesea, aceasta înseamnă să ne alăturăm fraţilor şi surorilor noastre în momentele lor de disperare, cum a făcut şi Hristos, să ne punem obrazul lângă al lor şi să le înlăturăm poverile sau slăbiciunile.

• Fie ca Hristos să trăiască prin voi!
• Fie ca ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos – partea noastră – să nu mai lipsească!
• Fie ca sceptrul victoriei să fie extins, pe măsură ce domnim în mijlocul duşmanilor noştri, punându-i sub picioarele Sale!
• Fie ca răcnetul înfricoşător al Leului lui Iuda să răzbată din Biserică!
• Fie ca legământul Domnului să fie administrat pe pământ!

Citez următoarea relatare despre un tată şi fiul lui pentru a încheia în mod adecvat acest capitol:

În ciuda avertizărilor repetate, un copil mic a continuat să vină târziu de la şcoală. Într-o dimineaţă, părinţii l-au informat că harul s-a terminat şi că trebuia să sosească la timp în seara aceea. El a întârziat din nou. 

La cină, tânărul şi-a descoperit pedeapsa. Pe farfuria sa se afla doar o bucată de pâine. Băiatul a fost şocat şi speriat. După ce a aşteptat câteva momente, ca impactul să-şi facă efectul, tatăl a luat farfuria băiatului şi a înlocuit-o cu alta, plină cu carne şi cartofi.

Când băiatul a crescut şi a ajuns la maturitate, a afirmat: „Toată viaţa am ştiut cum este Dumnezeu, prin felul în care s-a purtat tata cu mine, în acea noapte”.            

A fi asemenea lui Hristos ne va costa. Cauza noastră este costisitoare. Lucrarea de mijlocire are un preţ. Să-l plătim. Să ne ridicăm uneori de la masa încărcată şi să arătăm cuiva cum este Dumnezeu.

Întrebări

1. Explicaţi cele două aspecte ale purtării poverii în Scriptură. Ce legătură au cu mijlocirea? Cum se împacă termenul paga cu purtarea poverii?
2. Puteţi explica în ce mod ilustrează ţapul ispăşitor imaginea mijlocirii?
3. În ce mod reliefează relatarea despre Iosua şi Israeliţi (Iosua 10:22-27) parteneriatul dintre Hristos şi biserică?
4. În ce fel exemplifică Psalmul 110 relaţia lui Hristos cu Biserica?
5. I-aţi spus lui Isus astăzi că-L iubiţi?