„M-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta!” (Daniel 9:4-8)
Să ne mărturisim păcatele, așa cum a făcut Daniel! Să facem asta în mod sincer și profund, fără să le spunem altor biserici și grupuri de creștini că ei trebuie să-și mărturisească păcatele și că ei sunt cei care au greșit. Noi trebuie să ne identificăm cu păcatele Bisericii. Cineva a spus odată: „Când arăți cu degetul pe cineva, trei degete arată spre noi înșine!”
Trebuie să fim precum Daniel, care a spus: „noi am păcătuit și am greșit”. Probabil că acolo, în Babilon, el a fost cel mai pios om de pe pământ în zilele acelea. A fost un om neprihănit, care s-a încrezut în Dumnezeu într-un mediu ostil și a rămas credincios legilor evreiești cu privire la alimente, în ciuda riscurilor. El a refuzat să mănânce alimentele care nu îi erau permise. Ar fi putut să-l coste viața, dar el a ales, mai degrabă, să-L slujească pe Dumnezeu, decât să slujească omului.
Acest Daniel s-a identificat cu păcatele poporului său. Când a văzut că întoarcerea poporului evreu înapoi în Țara Promisă urma să aibă loc în curând, deoarece cei 70 de ani de captivitate babiloniană (Ieremia 29:10) au fost aproape de sfârșit, nu a spus: “Să vedem cum Își va împlini Dumnezeu promisiunea!” Nu, ci el a îngenuncheat și s-a rugat: „Doamne, noi am păcătuit. Eu am păcătuit, poporul meu a păcătuit, părinții mei au păcătuit”. El s-a pocăit de păcatele sale și de păcatele altor oameni. El s-a identificat cu păcatele poporului lui Dumnezeu de care aparținea – chiar dacă el însuși nu a făcut nimic rău.
În același fel, fiecare creștin, din fiecare națiune, stat sau popor, din orice epocă, ar trebui să spună aceste cuvinte, fiind parte a Bisericii creștine la nivel mondial: “NOI am păcătuit”. Dacă se face astfel, faptul acesta va duce la o viață nouă în Biserică, la o reînnoire a credinței și poate chiar la renaștere. Atât timp cât există păcate nemărturisite în viața unei persoane sau a unui grup de persoane, într-o biserică, într-o confesiune sau într-o națiune, Duhul Sfânt nu poate aduce pe deplin binecuvântările lui Dumnezeu (Isaia 59:1-4).
Așadar, acest lucru nu este valabil doar pentru noi personal, ci și pentru Biserică, la modul colectiv, și este un fapt care trebuie trăit și care va avea consecințe practice. „… căci pomul se cunoaște după rodul lui”, a spus Isus în Matei 12:33. Roade cum ar fi o atitudine smerită, nu plină de mândrie, față de poporul evreu, să nu existe doar la nivel de vorbe (cât mai puține cu putință), ci să existe acțiuni concrete (cât mai multe posibil). Nu doar să spunem o dată sau de două ori că regretăm atitudinea și atrocitățile Bisericii și țărilor noastre făcute asupra poporului evreu sau acțiunile celor care doar au stat și au privit la ceea ce se întâmpla, condamnând în tăcere acest lucru, însă fără a mișca, un deget. Cu siguranță, au existat și excepții pozitive. Părinții mei, de exemplu, au ascuns evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, precum și mulți alți creștini din alte țări ale Europei. Dar Biserica, în majoritatea timpului, a rămas tăcută.
Adevărata pocăință nu se manifestă doar prin cuvinte și fapte sau prin declarații formale, făcute din când în când, în timpul zilelor de comemorare a Holocaustului, ci prin acțiuni de dragoste și solidaritate față de Israel și poporul evreu.
Adevărata pocăință trebuie să fie o atitudine fundamentală pentru biserică atunci când vine vorba de Israel și poporul evreu. Biserica trebuie să stea fermă în solidaritate cu Israel și poporul evreu. Un astfel de act de pocăință din partea Bisericii ar putea avea consecințe pozitive profunde, atât pentru Biserică, dar și pentru Israel și celelalte națiuni.
Nu putem repeta îndeajuns acest lucru: Cruciadele, Inchiziția, Pogromurile și Holocaustul / Shoah sunt roadele formelor de antisemitism creștin și s-au petrecut în lumea creștină. Ne-am învățat lecția? Unii au învățat-o. Dar chiar și astăzi, Consiliul Mondial al Bisericilor pare, mai degrabă, să emită declarații pro-palestiniene și să fie de partea inamicilor Israelului, decât să fie alături de Israel și poporul evreu. Pentru evrei, acest fapt nu este o surpriză. Ei au experimentat asta în lumea creștină în ultimii 2000 de ani.
Totodată, Biserica Romano-Catolică, în ciuda a tot felul de declarații pozitive și a unor avertismente despre antisemitismul creștin din trecut, nu a recunoscut, de ani de zile, pe deplin Israelul ca stat evreu. Cu toate acestea, noile intenții ale Vaticanului de a obține o relație mai bună cu evreii par să prindă rădăcini. Acest lucru nu înseamnă că Roma își va schimba politica legată de Orientului Mijlociu în așa fel încât să recunoască Ierusalimul ca fiind capitala legitimă a statului Israel și să se întoarcă împotriva națiunilor care negau evreilor acest drept.
preluare din cartea Semnele vremurilor, de Rev. Willem J.J. Glashouwer Președinte Christians for Israel International
