„Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.” (Daniel 2:34-35)
Am vizitat recent fostul lagăr de concentrare nazist Mauthausen. Un deținut care a supraviețuit la Auschwitz și a fost transferat la Mauthausen, a numit această tabără „groapa iadului”. Din cauza atrocităților sadice de nedescris a fost mai rău decât la Auschwitz.
Cei de acolo lăsau ca prizonierii bolnavi să înghețe, să moară de foame sau să fie uciși cu injecții sau cu gaze otrăvitoare. Mauthausen avea o cameră de gazare într-o încăpere de la subsol, nu departe de bordelul lagărului. În aceeași încăpere au fost și două incineratoare – crematoriul – în care au fost arși prizonierii uciși. Înainte de a arde trupurile prizonierilor, un medic le extrăgea lucrurile de valoare, cum ar fi dinții de aur.
Regiunea din jurul Mauthausen a fost aleasă din cauza prezenței granitului. Până la cariera de granit erau scări pe care se parcurgeau 186 de pași. Prizonierii trebuiau să transporte până sus 40 de kilograme de pietre grele pe spate, având de făcut 186 de pași grei spre tabără, în timp ce ei înșiși, fiind extrem de slabi, cântăreau doar 40 de kilograme.
Uneori, gardienii SS așteptau până când prizonierii parcurgeau toți pașii și până când se adunau mulți oameni pe scări, apoi îi loveau cu piciorul, iar oamenii cădeau de-a lungul treptelor ca un joc de domino. Mulți oameni mureau acolo zdrobiți de pietrele grele. Alteori erau împinși peste marginea unei râpe: ei numeau aceasta „skydiving” . Cei care supraviețuiau, erau împinși a doua oară. Evreii au fost forțați să se împingă unul pe altul peste marginea prăpastiei.
Floris Bakels, un prizonier olandez al naziștilor, a supraviețuit celor opt închisori și lagăre de concentrare. În cartea „Nacht und Nebel”, el a publicat toate notițe pe care le-a scris în jurnal și pe care le-a ascuns în toate aceste tabere. Am fost odată cu el la acele tabere, împreună cu o echipă de filmare. A fost o experiență pe care nu o voi uita niciodată. Am transmis documentarul despre experiențele sale la televiziunea olandeză, iar impactul avut a fost unul uriaș.
Două lucruri mi-au rămas în minte: Apelurile – „Appell” în limba germană și cariera de piatră. Floris a scris despre experiențele sale personale: „Prizonierii, care arătau ca niște schelete, se alăturau pentru apel și stăteau așa ore în șir, în soarele dogoritor sau gerul amar. Țipetele și strigătele gărzilor, tortura și execuțiile publice… A fost un iad viu. Apoi, dintr-o dată, am văzut acea mică plantă (buruiană) dintre stânci, cu o floare mică. Am experimentat brusc măreția creației și a Creatorului într-un mod copleșitor. Totul a dispărut și o pace profundă a rămas în mine. Nimeni nu putea să-mi ia această pace. Apoi a fost crucifixul rezemat de un copac, așa cum era obișnuit în părțile catolice din Germania și Austria. Într-o dimineață mi-am scos pălăria când am trecut pe lângă acest crucifix. Dintre toți prizonierii care au ieșit din tabără la „locul de muncă”, am fost primul care, din respect, am vrut să-L salut pe acest evreu care a suferit pe cruce – în timp ce mă îndreptam în linie spre carieră. În câteva zile, întregul grup a făcut acest lucru – comuniști, atei, creștini reformați, creștini catolici, toți… Gărzile nu au spus niciodată un cuvânt despre asta…”
Gândindu-mă la experiențele groaznice cu pietrele de la carieră, brusc acest gând mi-a venit în minte: într-o zi, o piatră, care nu este tăiată de mâinile omenești, va pune, în cele din urmă, capăt răului, va zdrobi imperiile răutății omului și le va face una cu pământul, astfel încât praful acestora să fie dus de vânt ca pleava pe câmp, într-o zi de vară. Nu va mai rămâne nicio urmă. Piatra va deveni un munte uriaș și va umple întregul pământ (Daniel 2:24-35).
Semnele timpurilor devin vizibile. Cel mai mare semn al speranței este restaurarea poporului evreu în Țara Promisă, fapt care a început deja de peste o sută de ani. Israel se întoarce acasă, în Țara Promisă. Dumnezeu este implicat într-un mare program de restaurare. Țara lui Israel, poporul lui Israel și cetatea Ierusalimului, cetatea marelui Împărat – toate sunt restaurate. Va avea loc, mai întâi o restaurare la nivel național, care va fi urmată de o restaurare spirituală. Împărăția este aproape și Împăratul acelei Împărății va veni ca să facă toate lucrurile pentru totdeauna noi.
Există foarte puține locuri în care Isus vorbește despre iadul veșnic. El nu vrea ca noi să mergem în iad. El vrea să ne dea viața veșnică. Dar când vorbește despre judecata națiunilor din cauza modului în care s-au purtat cu frații Săi, iudeii – care sunt și frați de sânge – El spune în Matei 25:40-41: „Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”.
preluare din cartea Semnele vremurilor, de Rev. Willem J.J. Glashouwer Președinte Christians for Israel International
