
de la George Markakis
Ceea ce îi face pe Ilie și Izabela două figuri importante pentru Biserica nou-testamentară este efectul pe care „aceștia” îl au în atmosfera spirituală, pe care o influențează și o modelează în aceeași măsură în care personajele reale și istorice au influențat și modelat ceea ce i s-a întâmplat poporului Israel în vremea lor.
Motivul pentru care îi poziționăm pe Ilie și Izabela alături în același studiu nu este doar confruntarea istorică dintre acești doi profeți și preoți din vremea lui Ahab, regele Israelului. Motivul principal pentru care îi studiem împreună este deoarece confruntarea dintre aceste două puteri spirituale opuse care are loc în tabăra lui Dumnezeu rămâne cam aceeași astăzi în Biserica Noului Testament (Ilie reprezintă adevărul și lumina lui Dumnezeu, în timp ce Izabela este o personificare a înșelătoriei, care reprezintă forțele întunericului).
Ilie a fost un profet adevărat al Dumnezeului Israelului și un model al lucrării profetice în Biserică astăzi. El L-a slujit pe Dumnezeu cu devotament și slujirea sa în fața lui Dumnezeu a avut un efect imediat asupra întregului Israel.
„Duhul lui Ilie” se manifestă prin lucrarea profetică în Biserica nou-testamentară. Slujba profeților (printre alte lucruri) este de a expune înșelătoria și minciunile vrăjmașului; de a expune păcatul și planurile pe care le face inima; de a aduce lumină în întuneric; de a îndemna poporul lui Dumnezeu să se pocăiască de orice formă de idolatrie, să se întoarcă la Dumnezeu cu toată inima, sufletul și duhul și să se închine Lui în duh și în adevăr.
Izabela era o preoteasă a lui Baal (de aceea, o profetesă după standardele acelor vremuri), fiica lui Etbaal, regele Sidonului (normele politice și închinarea la zei erau identică în acele zile; Etbaal era o personificare a lui Baal). Regele Ahab al Israelului a luat-o de soție, ajungând să se închine și el la Baal și Așera (zei canaaniți), lucru ce a avut efect imediat asupra întregului popor israelit.
„Duhul izabelic” are același efect printre oamenii lui Dumnezeu ca în zilele personajului istoric Izabela, care practica vrăjitoria în poporul lui Dumnezeu, chiar și în palatul regelui Israelului (ex. 2 Împărați 9:22: „… câtă vreme dăinuiesc curviile mamei tale Izabela și mulțimea vrăjitoriilor ei!”).
Apostolul Pavel scrie în Galateni 3:1: „O, galateni nechibzuiți! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?” Puterea spirituală din spatele învățăturilor unor predicatori care i-au „pus în uimire” pe credincioșii galateni s-a dovedit a fi „Izabela”, dacă urmărim ce li s-a întâmplat acestor credincioși: au început bine, în Duhul lui Dumnezeu, dar, când au fost expuși la puterea spirituală care i-a uimit, nu au mai putut fi convinși de adevăr și s-au întors spre firea pământească (v.3).
După cum explica Dumnezeu prin Ioan în Apocalipsa 2:20, adresându-se bisericii din Tiatira, „… tu lași ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociță, să învețe și să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor”, duhul acesta se manifestă prin învățături false, acestea devenind canalul prin care mințile credincioșilor pot ajunge atât de constrânse, încât Pavel spune despre ei că au fost fermecați. „Idolii” despre care vorbește Domnul sunt idoli purtați în inimă, formați prin învățături false despre Dumnezeu (ref. „femeia aceea care se zice prorociță” – adică susține că vorbește în numele lui Dumnezeu).
Efectul pe care duhul izabelic l-a avut asupra minților credincioșilor galateni a fost atât de puternic, încât Pavel îi numește „nechibzuiți”, care literar înseamnă că „și-au pierdut mințile”.
Aceleași consecințe pe care Izabela le-a atras asupra lui Ahab și a poporului israelit continuă să se manifeste printre credincioșii Noului Testament, când „duhul izabelic” acționează prin lideri ai Bisericii, predicatori și învățători care au devenit „profeții” săi (aceștia vorbesc în numele „Izabelei”, în timp ce susțin că vorbesc de la Dumnezeu).
Influența „Izabelei” printre liderii Bisericii moderne este aceeași cu cea prezentată de Ioan în cartea Apocalipsa, doar că „duhul lui Ilie”, prin lucrarea profetică, poate descoperi învățăturile înșelătoare care încătușează mințile credincioșilor, într-atât încât pierd puterea Duhului lui Dumnezeu (asemenea galatenilor).
Confruntarea acestor două puteri opuse, care încă operează în Biserica nou-testamentară, poate fi prezentată în același context al confruntării celor două personaje istorice în Israelul de odinioară:
- care este preotul-profet autentic care vorbește despre „Dumnezeul Israelului”?
Dumnezeul Israelului despre care vorbește Biblia S-a făcut cunoscut lumii în Noul Testament ca Dumnezeu Tatăl, pe care Isus Hristos, Fiul Său, L-a revelat. Aceleași bătălii spirituale descrise în Vechiul Testament între forțele care Îl reprezintă pe Dumnezeu și forțele care se opun lui Dumnezeu continuă și astăzi, doar că în moduri și forme diferite.
Iată un exemplu al confruntării dintre aceste două puteri și modul în care se manifestă în Biserica Noului Testament, modelând înfățișarea „Bisericii”:
În întâmplarea istorică din Vechiul Testament, după ce regele Ahab s-a căsătorit cu Izabela, aceasta i-a ucis pe profeții Dumnezeului lui Israel – adică pe preoții care vorbeau în numele lui Dumnezeu, care îi învățau pe oameni și influențau deciziile politice luate de regi prin sfaturile lor dumnezeiești.
Cum lui Dumnezeu nu I s-a mai permis să aibă o voce care să Îl reprezinte în mijlocul poporului sau în fața regelui, El nu i-a mai putut chema pe oameni sau pe rege să se pocăiască de păcate sau să Își ghideze poporul potrivit bunăvoinței Sale.
Izabela și-a stabilit proprii săi profeți (ai lui Baal și Așera) ca preoți ai lui „dumnezeu” în palat și în poziții de conducere peste popor. Drept rezultat, poporul israelit, care, în principiu, credea în Dumnezeu, nu mai era capabil să facă diferența dintre bine și rău sau să mai discearnă adevărul lui Dumnezeu.
Preoții și profeții oficiali ai regelui lui Israel îi învățau pe oameni ținând seama de proprii „dumnezei” (Baal și Așera). Relatările din cărțile istorice ne fac să înțelegem că poporul israelit nu a ales în mod conștient să se închine la Baal și Așera. Ei credeau că se închină Dumnezeului lui Israel.
Atunci, Dumnezeul lui Israel a intervenit și l-a folosit pe Ilie pentru a-i confrunta pe regele Israelului și poporul pe Muntele Carmel. Provocarea lui Ilie nu a fost cu privire la faptul că trăiau în idolatrie (deși trăiau în idolatrie). Ilie i-a confruntat cu privire la cine era Dumnezeul adevărat al Israelului:
- era Dumnezeul Căruia i se închina Ilie și pe care Îl slujea, sau erau dumnezeii Izabelei (pe care îi reprezentau Baal și Așera)?
Găsim întâmplarea în 1 Împărați 18:21, unde Ilie confruntă poporul israelit:
„Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El, iar dacă este Baal, mergeți după Baal!” [Cu alte cuvinte și folosind cuvinte din ebraică: Cine este adevăratul Elohim al lui Israel? Este Iahve Dumnezeul Elohim al lui Israel, sau este Baal Dumnezeul Elohim al lui Israel?]
Dacă studiem întâmplarea din Scripturi, vedem că atât Ahab cât și poporul israelit și-au recunoscut imediat greșeala. Când Dumnezeul lui Ilie, Domnul Dumnezeul Israelului, a răspuns prin foc din cer, ei s-au închinat imediat Dumnezeului adevărat.
1 Împărați 18:38: „Atunci a căzut foc de la Domnul și a mistuit arderea-de-tot, lemnele, pietrele și pământul și a supt și apa care era în șanț. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu fața la pământ și au zis: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!”
Apoi, după ce s-au pocăit și au ucis profeții falși ai lui Baal, Dumnezeu a adus restaurare, trimițând ploaie peste țară.
Acest lucru este similar cu ceea ce se întâmplă în Biserică astăzi. Acolo unde i s-a permis duhului izabelic să învețe doctrine false despre Dumnezeu (prin predicatori, învățători și colegii biblice), oamenii lui Dumnezeu sunt atât de înșelați, încât prezența, puterea și Cuvântul viu al lui Dumnezeu lipsesc total, și nici măcar nu mai Îi simt lipsa. Sunt mulțumiți să continue cu religia moartă, în care nu mai există nicio flacără a Duhului.
Acești credincioși se pot adânci atât de mult în religia lor moartă, încât să ajungă și ei morți din punct de vedere spiritual, după cum explică Isus rezultatul influenței Izabelei în Biserică, în Apocalipsa 2:23:
„Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Și toate Bisericile vor cunoaște că ‹Eu sunt Cel ce cercetează rărunchii și inima›: și voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.” – N.B. „copiii ei” sunt credincioșii care au fost atât de înșelați de învățăturile false despre Dumnezeu, încât efectul final este moartea spirituală.
Apoi, Isus continuă să-i vorbească prin Ioan bisericii din Sardes. Nu a asociat din nou întăritura spirituală din Sardes cu numele Izabelei, însă a scris despre aceasta imediat după ce a vorbit despre Tiatira. Bisericii din Tiatira El i-a zis că-i va lovi cu moartea pe unii dintre credincioși, după care s-a adresat bisericii din Sardes (Apocalipsa 3:1-2):
„… îți merge numele că trăiești, dar ești mort. Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte…”
Aceste avertizări au venit prin apostolul Ioan, care a fost dus în sfera profetică a lui Dumnezeu și a fost folosit de El pentru a confrunta bisericile din Asia cu păcatul pe care l-au îmbrățișat sau tolerat. Acesta era duhul lui Ilie, manifestat prin apostolul Ioan, care este un „duh” trimis de Dumnezeu pentru a întoarce inimile oamenilor de la păcat.
În relatarea istorică, Ilie a vestit o secetă în Israel ca semn al judecății lui Dumnezeu pentru poporul țării. Seceta reprezintă absența Cuvântului lui Dumnezeu care este asemenea „apei” care potolește setea sufletului.
Când o astfel de secetă spirituală cuprinde o biserică locală sau o confesiune care s-a supus duhului izabelic, majoritatea credincioșilor din acele biserici suferă în secetă spirituală și nu mai cunosc vocea, prezența și puterea Dumnezeului viu; ei luptă să rămână în credință, însă este ca și cum ar trăi în deșert fără apă.
La fel ca în relatarea istorică, când Dumnezeu a trimis ploaie peste țară prin Ilie, atunci când oamenii s-au pocăit, Dumnezeu este gata să restaureze bisericile care se pocăiesc, trimițându-le din nou ploaia Cuvântului Său viu, care readuce la viață „pământul uscat” (Biserica).
Apa este de asemenea simbolul curățării și purificării (Efeseni 5:26-27).
Când duhul izabelic acționează într-o biserică, învățăturile sale false despre Dumnezeu declanșează o secetă de apa ce curăță și purifică; ex. oamenii își pierd sentimentul de nevoie de pocăință, ca să poată fi curățați de păcatul lor și de faptele firii din viața lor.
Acesta este efectul învățăturilor false care le oferă oamenilor o siguranță falsă ce îi determină să nu se mai pocăiască de păcatele lor. Un exemplu de astfel de învățături false este „super-harul” (unele persoane îl numesc „har ieftin”). Aceste învățături false spun că „nu trebuie să ne pocăim de păcatele noastre după ce L-am primit pe Isus ca Domn și Mântuitor, deoarece El ne-a iertat deja păcatele”.
Așadar, învățătura falsă a „Izabelei” aici pervertește conceptul de har. Biblia ne învață că Dumnezeu le-a oferit credincioșilor harul necesar pentru a putea birui puterea păcatului. Harul lui Dumnezeu este puterea care ne ajută să ne eliberăm de păcat și să nu rămânem legați de el. „Izabela” învață că harul lui Dumnezeu iartă automat toate păcatele, astfel că nu mai e nevoie de pocăință (…!)
Așadar, în loc că folosim „harul” ca pe o putere de a învinge păcatul, „Izabela” învață că putem folosi „harul” ca pe o permisiune pentru a continua să trăim sub puterea păcatului, continuând astfel să ducem roadele păcatului în viața noastră (ceea ce are consecințe, inclusiv moartea).
„Ilie”, în Biserica Noului Testament, reprezintă lucrarea profetică, care poate expune doctrinele înșelătoare ale „Izabelei” și îndeamnă poporul lui Dumnezeu la pocăință. De aceea, aproape în fiecare biserică în care duhul izabelic acționează prin conducerea bisericii, vocea și lucrarea profetică sunt interzise – excepție făcând vocile „profetice” care sunt complet supuse conducerii bisericii.
În aceste biserici, vocile profetice sunt lăsate să „profețească” doar dacă nu cheamă oamenii la pocăință, nu scot la iveală păcatele poporului și nu o expun pe „Izabela” (…!) Prin definiție atunci, lucrarea profetică nu este permisă în astfel de biserici, ci doar darul profeției, atât timp cât vorbește doar despre dragostea, harul și mila lui Dumnezeu, le oferă oamenilor sentimente plăcute despre Dumnezeu și nu atinge chestiuni strategice.
Lucrarea profetică (în duhul lui Ilie) însă, nu încearcă să ofere siguranță falsă și sentimente plăcute oamenilor care continuă să trăiască în păcat, ci încearcă să îi cheme la pocăință și sfințenie. Sfințenia nu este bine-venită în bisericile în care domnește „duhul izabelic”… doar „harul” și „dragostea” Îl definesc pe „dumnezeu” în astfel de biserici.
La fel cum Izabela a fermecat poporul lui Dumnezeu în timpul lui Ahab, astăzi, „duhul izabelic” uimește oamenii în Biserică, făcându-i să rămână legați în învățături false, deși prezența, puterea și cuvântul viu al lui Dumnezeu lipsesc și atmosfera spirituală este moartă. La fel cum Izabela a fost o femeie încăpățânată și autoritară, „duhul izabelic” se manifestă prin lideri religioși încăpățânați și autoritari, care nu permit nimănui să le conteste învățăturile și practicile.
Așa cum Izabela a încercat să îl ucidă pe Ilie, deși s-a dovedit a fi un profet adevărat al lui Dumnezeu, la fel „duhul izabelic”, manifestat prin lideri ai bisericii, este hotărât să ucidă lucrarea profetică în bisericile acestora, astfel încât adevărul să nu poată fi transmis.
Domnul Dumnezeu să vă binecuvânteze, să puteți lucra mai departe în a explica cuvântul lui Dumnezeu, și în ai face pe oameni conștienți,și să aibă discernământ,cu privire la cei ce îngrădesc adevărul