Într-o bună zi, două broaşte
căzură într-un vas plin cu smântână,
sau cel puţin aşa s-a spus.
Marginile acestuia erau alunecoase şi abrupte,
iar smântâna rece şi adâncă.
„Ce rost mai are să trăiesc”, a ripostat prima surată
„E clar, n-am nici un ajutor.
Adio, prietenă iubită, adio, lume rea”
şi repede se înecă, pe când încă mai plângea.

Dar broasca doi, mai neînduplecată,
dădea surprinsă din picioare,
lingându-şi buzele cremoase
şi clipind cu ochii plini de smântână.
„Voi înota puţin”, în gând şi-a pus,
sau cel puţin aşa s-a spus.
N-ar ajuta pe nimeni
încă o broască moartă-n plus.
O oră sau mai mult
A înotat şi s-a zbătut
Fără a se opri sau murmura.
Sări apoi de pe insula de unt proaspăt bătut
Pe care tocmai o făcuse.

(Autor necunoscut)

Lecţii învăţate de la trei oameni şi o broască

Am auzit această poezie de duh în urmă cu 20 de ani, într-un mesaj a lui John Garlock, unul dintre profesorii mei de la Institutul Hristos pentru Naţiuni (Christ for the Nations) asupra subiectului tenacităţii. Nu sunt multe mesaje pe care o persoană să le poată reţine timp de 20 de ani, însă John Garlock avea harul şi ungerea de a ţine discursuri „de neuitat”, spre deosebire de alţii, care parcă au darul de a predica mesaje pe care le uiţi foarte repede. Am auzit o mulţime din acestea şi chiar eu am făcut-o adesea.

Fratele Garlock a menţionat istorisirea din 2 Samuel 23:8-12 despre cei trei viteji ai lui David: Şama, Ioşeb-Basşebet şi Eleazar.  Şama dăduse dovadă de o tenacitate deosebită în faţa unei sarcini umilitoare, şi anume aceea de a apăra un teren mic, plantat cu linte, de o mână de Filisteni. Ioşeb-Basşebet personifica tenacitatea în faţa unei provocări copleşitoare, aceea de a omorî, dintr-o învârtitură de  suliţă, opt sute de oameni. Eleazar înfăţişează tenacitatea în faţa unei incredibile oboseli. După o luptă de câteva ore, mâna nu i s-a mai putut desprinde de pe sabie.

Îi mulţumesc profesorului Garlock pentru că m-a învăţat, prin cei trei oameni şi o broască, importanţa faptului de a persevera şi de a îndura oprelişti repetate, calităţi pe care le consider în capul listei de trăsături spirituale de importanţă majoră. O dată cu trecerea timpului, mi se par din ce în ce mai necesare, demne de a fi ţintuite pe perete. Deşi nu fac parte din lista celor Zece Porunci, se numără între cele nouă roade ale Duhului.

Cuvântul makrothumia, tradus prin „îndelungă răbdare” din Galateni 5:22 este definit în Concordanţa Strong prin „tărie sufletească”, „rezistenţă îndelungată”, „stăruinţă răbdătoare”.

În aceste zile ale produselor rapide – începând cu “fast food” şi terminând cu „soluţii rapide de îmbogăţire”, sau „cum să ai cea mai mare biserică din oraş peste noapte” sau conferinţe cu tema „patru paşi pentru a primi răspunsuri la rugăciune” – ne-am pierdut trăsătura de caracter numită îndelungă răbdare. Gătim rapid, călătorim şi mai rapid, producem lucrurile cu mai multă uşurinţă, cheltuim chiar mai repede… şi ne aşteptăm ca Dumnezeu să ţină ritmul cu noi, mai ales în rugăciune.

Dick Eastman, în cartea sa Cale abruptă, afirmă:

Cea mai mare parte a societăţii a uitat să persevereze… Doar câţiva mai au un spirit de luptător, ca acela al artistului Rafael. Odată, când a fost întrebat: „Care este pictura ta cea mai renumită?”, acesta a răspuns, zâmbind: „Cea care va urma”. Întotdeauna Rafael se străduia să facă mai bine. În rugăciune ne lipseşte această atitudine perseverentă.

Ne asemănăm cu ghepardul african care trebuie să-şi ajungă prada şi să o doboare. Este foarte potrivit pentru acest scop, deoarece poate atinge viteze de 70 de mile pe oră. Dar, cu toate acestea, singura problemă pe care o are, este legată de inima lui disproporţionat de mică, care îl face să obosească repede. Dacă nu îşi prinde prada cu repeziciune, este nevoit să-şi oprească alergarea.

Cât de des avem şi noi abordarea ghepardului în rugăciune? Suntem foarte hotărâţi în rugăciunea din cămăruţa noastră sau în faţa bisericii, mergem la altcineva pentru rugăciune, dar ne slăbeşte inima la efort susţinut. Adesea începem să ne clătinăm, înainte de a îndeplini ceea ce este nevoie. În următoarea excursie de rugăciune pe care o facem, ne decidem să ne rugăm cu mai multă stăruinţă şi repeziciune, când, de fapt, nu rugăciunea explozivă ar fi necesară, ci o putere constantă – o rezistenţă care vine dintr-o inimă mai mare, obişnuită cu rugăciunea.

George Müller obişnuia să-şi continue cursa până la capăt. Un exemplu al stăruinţei sale în rugăciune este relatat în cartea lui Dick Eastman menţionată anterior:

„Ideea  de  bază   este  de  a nu renunţa niciodată, până la sosirea răspunsului. M-am rugat şaizeci şi trei de ani şi opt luni pentru convertirea unui om şi încă nu este mântuit, dar va fi. Cum ar putea fi altfel?… Continui să mă rog”. A venit şi ziua când prietenul lui Müller l-a primit pe Hristos, dar era aceeaşi cu cea în care sicriul lui Müller a fost coborât în mormânt. Acolo, în apropierea mormântului deschis, acest prieten al său şi-a dat inima lui Dumnezeu. Rugăciunile perseverente câştigaseră o altă bătălie. Succesul lui Müller se poate rezuma în trei cuvinte puternice: „Nu s-a lăsat”.

Rugăciunea nu este uşoară

Însuşi Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-Şi petreacă nopţi întregi în rugăciune, pentru a-Şi îndeplini misiunea. I-a luat trei ore de rugăciune asiduă în Ghetsimani, pentru a afla tăria de a înfrunta Crucea. „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducea rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi…” (Evrei 5:7).

Noi, pe de altă parte, suntem aşi în arta rugăciunilor de un rând, şi credem că dacă Îi mai oferim lui Dumnezeu şi un serviciu de două ore, o dată pe săptămână, suntem destul de spirituali. „Nu este greu” poate fi un sfat bun în unele situaţii, dar de cele mai multe ori, şi mai ales în ceea ce priveşte rugăciunea, superficialitatea care ne caracterizează nu va îndeplini acel lucru pentru care ne rugăm.

Un pilot s-a îndreptat spre partea din spatele avionului în timpul zborului să verifice motivele aprinderii unui semnal de avertizare. Problema era o uşă întredeschisă, care s-a căscat în momentul în care acesta s-a apropiat şi l-a absorbit din avion.

Copilotul, văzând printr-un ochi de geam că o uşă era deschisă, s-a întors la aeroport şi a transmis prin radio că este necesar să se trimită elicopter pentru a survola regiunea. „Cred că un pilot a fost aspirat din avion”, a spus el. După aterizarea avionului, toţi au fost uimiţi să-l găsească pe pilot prins de o bară a unei scări, pe care o apucase cu repeziciune, într-un mod miraculos.  Se  ţinuse de ea mai mult de 15 minute şi, spre marea uimire a tuturor, reuşise să-şi ferească capul de câmpul de rulaj, deşi se aflase la o distanţă de numai 15 cm de acesta!

Când l-au găsit, au trebuit să-i descleşteze degetele de pe scară! Aceasta înseamnă perseverenţă!

Oricine are vreo legătură cu Biserica acestui secol, în special cu cea din America, ştie că  problemele noastre nu îşi au rădăcina într-o lipsă de informare sau putere materială. Dacă eşuăm în a ne îndeplini scopul pe care ni l-a desemnat Dumnezeu în timpul alergării cursei noastre, se va datora unui eşec al inimii şi duhului.

De-a lungul timpului a trebuit, ca şi broasca, mai mult să dau din picioare şi să înot pentru a obţine victorii, decât să le primesc pe tavă, repede şi uşor. Am luptat până mi-a căzut sabia din mână, descoperind că a îndura cu tenacitate este adesea cheia biruinţei în rugăciune.

Dar DE CE?

De ce se cere persistenţă în rugăciune? Această întrebare m-a preocupat ani în şir. Ne cere Dumnezeu să spunem un număr de rugăciuni pentru anumite situaţii? Noi suntem cei care-i spunem cum să acţioneze? „Se decide Dumnezeu în cele din urmă” să facă ceva? Ne câştigăm răspunsurile prin muncă silnică sau perseverenţă?

Răspunsul la toate aceste întrebări este NU. 

„Dar ce putem spune despre rugăciunea stăruitoare din Luca 11: 5-13?”, ar întreba unii. „Nu ne învaţă ea să stăruim şi să-L rugăm pe Dumnezeu cu perseverenţă, până se decide să ne dea ce avem nevoie?”

Răspunsul este un NU răspicat! Perseverenţa nu este necesară în raport cu Dumnezeu.

Cuvântul „stăruinţă supărătoare” din Luca 11:8 este o traducere mai puţin reuşită a cuvântului anaideia, care înseamnă de fapt „lipsă de ruşine” sau „lipsă de ruşine plină de curaj”. Aidos, cuvântul rădăcină, înseamnă „modestie sau ruşine”. Este tradus cu acelaşi înţeles şi în 1 Timotei 2:9, iar în Luca 11, îl găsim în forma sa negativă şi înseamnă „fără modestie sau ruşine”.

Punctul important al acestei povestiri este similar cu cel din Evrei 4:16,  şi anume acela de a aborda tronul harului cu curaj, fără nici un complex de inferioritate sau ruşine. Asemenea omului din povestire, ne putem apropia de prietenul nostru, Dumnezeu, oricând, ştiind că suntem acceptaţi.

Foloseşte Dumnezeu timpul de aşteptare pentru a ne învăţa? Cred că uneori acest lucru este valabil, şi totuşi, dacă acesta este singurul motiv pentru întârziere, n-ar fi nevoie să ne rugăm pentru acelaşi lucru mereu şi mereu, ci o singură dată, aşteptând apoi răspunsul cu credinţă.

În alte situaţii, întârzierea se poate datora faptului că Dumnezeu stabileşte un anumit timp pentru a răspunde unei rugăciuni. „Să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (Gal. 6:9). Dar, din nou, dacă acesta este motivul, faptul de a cere o singură dată, continuând să aşteptăm cu credinţă, ar trebui să ne fie suficient.

De ce este necesară persistenţa sau perseverenţa în rugăciune? De ce a durat 30 de ore de rugăciune pentru a dizolva chistul din ovarul soţiei mele? De ce mi-a trebuit un an pentru a obţine miracolul care a scos-o pe fetiţa aceea din comă? De ce durează uneori câţiva ani de mijlocire pentru a vedea pe cineva mântuit? De ce Ilie a trebuit să se roage de şapte ori înainte de venirea ploii? De ce Daniel a trebuit să se roage 21 de zile înainte ca îngerul să-i aducă răspunsul?

Tronul Său în inimile noastre

Probabil sunt motive pe care nu le ştiu pentru nevoia persistenţei în rugăciune. Eu, în mod sigur, nu am primit toate răspunsurile la rugăciune, dar vreau totuşi să vă dau o explicaţie la care să meditaţi.  Eu cred că rugăciunile noastre fac mai mult decât să-L motiveze  pe Tatăl să acţioneze. M-am convins de un lucru pe care Gordon Lindsay, un mare om al rugăciunii şi fondatorul Institutului Hristos pentru Naţiuni (Christ for the Nations), l-a denumit „substanţa” rugăciunii. Trebuie, însă, să spun cu toată sinceritatea, că mă îndoiesc de faptul că acest concept poate fi dovedit în totalitate, dar există multe evidenţe care l-au sugerat, de aceea eu l-am acceptat ca adevăr.

Conceptul  este  că  rugăciunile noastre fac mai mult decât să-L motiveze pe Tatăl să acţioneze. Ele eliberează puterea Duhului Sfânt pentru a rezolva situaţiile. Un anumit fel de rugăciuni pot îndeplini mai mult decât altele.

De exemplu, în capitolul despre travaliu, am vorbit despre ceea ce se întâmplă în urma mijlocirii în Duh. Un alt mod puternic prin care aceasta se întâmplă este de a rosti Cuvântul lui Dumnezeu în anumite situaţii aşa cum ai folosi o sabie (vezi Efeseni 6:17). Declaraţiile generale sau poruncile sunt alte modalităţi prin care se eliberează puterea Duhului Sfânt (vezi Matei 17:20; Marcu 11:23). Practica punerii mâinilor este o altă metodă scripturală de împărtăşire a puterii (vezi Marcu 16:18; Evrei 6:2).

Este mai mult decât evident faptul că există o putere literală a Duhului Sfânt care poate fi eliberată prin noi, Biserica. Această putere a lui Dumnezeu aduce viaţă, vindecare şi unitate pe pământ.

Vă rog să nu vă imaginaţi un tron în ceruri, crezând că totul se întâmplă numai acolo. Acum El şi-a făcut un tron în inimile noastre şi noi suntem templul Duhului Sfânt. Suntem naos-ul lui Dumnezeu. În 1 Corinteni 3:16 şi 6:19 acest cuvânt înseamnă „sfânta sfintelor”. Noi suntem acum sfânta sfintelor, locul în care locuieşte Dumnezeu pe pământ. Când El vrea să-şi elibereze puterea pe pământ, nu este nevoie să ţintească de undeva din ceruri – aceasta se revarsă prin poporul Său de pe pământ în care locuieşte Duhul Său.

Biserica, pântecul lui Dumnezeu pe pământ

Când puterea lui Dumnezeu începe să se reverse asupra pământului, ea va curge prin vase umane fie prin vorbire, atingere sau punerea mâinilor peste cei bolnavi, fie prin declaraţie sau închinare. Noi, Trupul lui Hristos, suntem pântecul lui Dumnezeu din care viaţa Sa renaşte şi este eliberată pe pământ. Viaţa pe care Hristos o produce curge din pântecul Bisericii.

În Ioan 7:38, Isus a spus: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”. Cuvântul original koilia, care înseamnă literal „pântec” desemnează partea cea mai adâncă a fiinţei. O traducere literală ar suna astfel: „Din pântecul lui vor curge râuri de apă vie”. Termenul folosit se referă la reproducere, la naştere, la a aduce viaţă.

O frază similară se găseşte în Apocalipsa 22:1-2:

Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor.

Imaginea prezentată aici este a lui Isus, ca sursă a vieţii. Din El curge râul care are copaci pe ambele maluri, hrănindu-i frunzele, şi a cărui sursă este Isus. Popoarele – naţiunile – vor mânca frunzele copacilor şi se vor vindeca.

Vreau să punctez aici că, în greacă, expresia „râul cu apa vieţii” din acest pasaj este aceeaşi cu „râuri de apă vie” din Ioan 7. Nu este nici o diferenţă între râul vieţii care curge din scaunul de domnie al Mielului şi aduce vindecare şi plinătate pe pământ, şi râurile de apă vie care vor curge din pântecul Bisericii. Noi suntem cei care dau naştere, incubatoarele Sale. De ce vă surprinde acest lucru? Nu ni se cere să administrăm pe pământ însăşi viaţa lui Isus?

În Ioan 7:39 scrie: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul” lui Dumnezeu care se revarsă prin noi. El nu Îşi mai pune mâinile peste bolnavi – noi ne punem mâinile pe bolnavi. El nu-Şi pune mâinile pe o persoană şi nu porunceşte să fie vindecată – ci ne spune s-o facem noi în locul Lui. El, din interiorul nostru, eliberează un râu care se revarsă într-o persoană, producându-se o transmitere a ungerii în acea persoană care experimentează o întâlnire cu Dumnezeu. Când vrea să împărtăşească Evanghelia, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire şi viaţă, El n-o transmite direct din ceruri, ci o face cunoscută prin noi. Viaţa lui Dumnezeu, puterea şi energia Lui se revarsă prin gurile noastre şi pătrund în inimile necredincioşilor, care sunt născuţi din nou.

Noi suntem cei care mânuim sabia Duhului – Cuvântul vorbit al lui Dumnezeu. Când Duhul lui Dumnezeu vrea să taie şi să aducă judecată în situaţii, El nu vorbeşte din nori, ci prin oamenii Lui – prin spiritul lor. Când vorbesc Cuvântul lui Dumnezeu într-o situaţie, urmând călăuzirea Duhului Sfânt, este ca şi cum Mielul lui Dumnezeu Însuşi ar vorbi Cuvântul, eliberând viaţa lui Dumnezeu! Noi suntem pântecul lui Dumnezeu din care râul ar trebui să se reverse.

Putere măsurabilă

Este important să ne dăm seama că această putere este măsurabilă, existând niveluri diferite ale credinţei. Romani 12:13 vorbeşte de „măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”. Cuvântul „măsură” folosit aici este metron, din care derivă cuvântul „metru”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a „măsurat” fiecăruia o porţie de credinţă care trebuie să crească. Există niveluri ale credinţei, porţii măsurabile ale neprihănirii, aşa după cum există şi porţii sau grade diferite de păcat.

În Geneza 15:16, Dumnezeu i-a spus lui Avraam că avea de gând să dea pământul urmaşilor săi în următoarele patru generaţii. Motivul pentru care nu i-l putea da în acel moment era că „nelegiuirea Amoriţilor nu-şi atinsese încă vârful”.

Sunt niveluri măsurabile ale harului. În 2 Corinteni 9:8 ni se spune că „Dumnezeu poate să vă umple cu orice har”, iar în Faptele Apostolilor 4:33 este scris că „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi.” Cuvântul grec pentru „mare” este megas, de unde provine „mega”. Este har, mega har şi tot harul!

Sunt niveluri măsurabile ale iubirii. Pasajul din Ioan 15:13 ne vorbeşte despre o dragoste mai mare, cel din Matei 23:12 aminteşte de o dragoste care s-a răcit, iar în Filipeni 1:9 scrie: „…mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult…”

Sunt niveluri măsurabile ale puterii lui Dumnezeu. În Marcu 6:5 se menţionează un nivel măsurabil al puterii lui Dumnezeu care lipsea. Versetul menţionează şi motivul pentru care Isus n-a putut face nici un miracol acolo, şi anume, din pricina necredinţei oamenilor din Nazaret. Expresia din greacă nu este: „nu a ales să facă” sau „nu a făcut”, ci „nu a putut”, deoarece nivelul credinţei lor sau mai bine zis necredinţa lor a împiedicat revărsarea puterii dumnezeieşti. Deşi a putut vindeca vreo câţiva bolnavi, nu a putut face nici o minune acolo.

Acelaşi verset care ne vorbeşte despre un „mega” har ne vorbeşte şi despre o „mega” putere (vezi Faptele Apostolilor 4:33). Ei aveau o putere mega deoarece aveau un har mega! Ideea pe care vreau s-o subliniez este că aspectele tărâmului spiritual sunt palpabile şi foarte reale. Ungerea este tangibilă. Puterea este adevărată. Nu o vedem, dar este acolo, în cantităţi măsurabile, cumulative pe tărâmul duhului şi trebuie eliberată în anumite cantităţi, pentru a împlini anumite lucruri. Exact aşa cum în lumea fizică sunt necesare anumite niveluri de putere, pentru a îndeplini diferite lucruri, tot aşa este şi în domeniul spiritual. Este ca şi diferenţa dintre cantitatea de energie de care are nevoie un far proiector şi cea necesară luminării unei clădiri sau a unui oraş. Acelaşi lucru este adevărat şi în duh. Sunt necesare diferite cantităţi ale puterii lui Dumnezeu, pentru a îndeplini anumite lucruri.

Măsuri diferite de putere

Să privim din nou în pasajul din Marcu 6, unde Isus n-a putut găsi destulă putere în Nazaret, pentru a înfăptui un miracol. Exista putere suficientă doar pentru a face câteva vindecări, de unde ne dăm seama că până şi acestea au fost minore. În pasaj se face clar diferenţa între vindecări şi miracole, neexistând destulă putere pentru miracole, datorită necredinţei lor. De aici rezultă că sunt necesare cantităţi diferite de putere pentru îndeplinirea unor activităţi diferite. Isus a putut elibera suficientă putere pentru a face câteva vindecări, însă, din cauza necredinţei lor, nu putea avea suficientă ungere pentru a înfăptui un miracol.

Ucenicii, în Matei 17:14-21, scoseseră demoni şi vindecaseră bolnavi, deoarece Isus le dăduse această autoritate şi putere, însă a fost adus şi un băiat nebun pe care nu l-au putut vindeca. Pentru Isus n-a fost nici o problemă să scoată din el demonul care cauzase boala.

Ucenicii avuseseră destulă putere pentru a scoate demoni şi a vindeca cele mai multe boli, dar în acest caz, care ar fi cerut mai multă credinţă şi putere – se dovediseră neputincioşi! Din nou, ne este clar că pentru a îndeplini diferite lucrări avem nevoie de niveluri diferite de credinţă.

După ce Îi cerem ceva, avem tendinţa să stăm deoparte şi să ÎL aşteptăm pe Dumnezeu, când, de fapt, El ne aşteaptă pe noi

Sunt convins că acest principiu greşit este motivul pentru care întârzie răspunsul celor mai multe rugăciuni. Miracolele instantanee sunt excepţii. De obicei, sarcina nu se reduce la simpla adresare a cererii Tatălui, ci implică mai degrabă eliberarea unei suficiente puteri în duh care să rezolve problema. Cei mai mulţi creştini nu sunt conştienţi de aceasta. După ce Îi cerem, avem tendinţa de a sta la o parte şi de a-L aştepta pe Dumnezeu, când, de fapt, El ne aşteaptă pe noi. Nu înţelegem că sunt rugăciuni care implică mai mult decât cererea propriu-zisă.

Uneori, când, în cele din urmă, Dumnezeu pare să răspundă sau când se întâmplă ceva neaşteptat, adevărul este că a fost eliberată suficientă putere pentru împlinirea rugăciunii.

Profeţi care au perseverat după putere

Când profetul Ilie a venit la fiul văduvei care murise, s-a aşezat peste cadavru şi s-a rugat de trei ori (vezi 1 Împăraţi 17:21). De ce a trebuit s-o facă de trei ori? Pentru că omul lui Dumnezeu nu era unde trebuia, din punct de vedere spiritual? Pentru că nu avea destulă credinţă? Pentru că nu o făcuse cum trebuia în primele două încercări?

Nu ni se spune motivul, şi nici nu sunt indicii că una dintre aceste supoziţii ar fi adevărate.  Cred că motivul era acela că, prin fiecare încercare, el elibera mai multă viaţă din pântecul său spiritual. Se cere să ai viaţă pentru a învia un mort!

În capitolele precedente am citit pasajul din 1 Împăraţi 18 în care Ilie s-a rugat pentru ploaie şi am discutat semnificaţia alegerii de către Dumnezeu a omului prin care să lucreze şi care trăieşte un adevărat travaliu pentru a aduce la înfăptuire voinţa lui Dumnezeu. Să analizăm încă o dată acest pasaj.

În 1 Împăraţi 18:1, Domnul îi spune lui Ilie: „Du-te şi înfăţişează-te înaintea lui Ahab, ca să dau ploaie pe faţa pământului”. Dumnezeu nu a spus: „aş putea” sau „dacă te rogi destul de mult” sau „mă gândesc să dau ploaie”, nici măcar „intenţionez s-o fac”. A fost timpul, ideea şi voia lui Dumnezeu.

Totuşi, la sfârşitul capitolului ni se spune că Ilie s-a rugat de şapte ori şi că s-a aflat în postura unei femei în travaliu, înainte de apariţia norilor şi a ploii. Nu s-a urcat pe vârful muntelui pentru a spune: „Doamne, trimite ploaia” şi totul să se întâmple la moment, ci aceasta a venit în urma rugăciunii eficiente şi stăruitoare a lui Ilie (Iacov 5:16-18).

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: „Dacă a fost voia, timpul şi ideea lui Dumnezeu, de ce a trebuit să se roage de şapte ori până la venirea ploii? Cea mai rezonabilă explicaţie mi se pare aceea că a fost necesar să persevereze până s-a rugat suficient de mult şi a eliberat prin mijlocire destulă putere care, înălţându-se la ceruri, să îndeplinească rugăciunea.

De ce i-a luat lui Daniel 21 de zile pentru a primi răspunsul, când, de fapt, Dumnezeu trimisese răspuns, prin îngerul Său, chiar în prima zi în care a început să se roage? Aş putea crede că dacă Dumnezeu ar fi vrut să trimită un mesager  angelic, ar fi putut-o face imediat, dacă ar fi dorit. El are destulă putere, nu-i aşa? Atunci de ce a fost acel înger împiedicat să ajungă cu răspunsul timp de 21 de zile?

Eu cred că rugăciunea constantă a lui Daniel elibera în fiecare zi putere în tărâmul spiritului şi până când nu a fost eliberată destulă putere în duh, pentru a distruge opoziţia demonică, îngerul nu a putut ajunge cu răspunsul!

Vă rog să înţelegeţi că eu nu limitez puterea lui Dumnezeu. Sunt pe deplin conştient că un singur cuvânt a lui Dumnezeu ar putea pune pe fugă fiecare demon din iad. Însă, trebuie luată în considerare decizia lui Dumnezeu de a lucra pe pământ prin oameni. Mi se pare rezonabil faptul că, dacă rugăciunile unui om au fost responsabile pentru trimiterea unui înger, ele au fost şi cheia pătrunderii mesajului în lumea spirituală. Billheimer (Destined for the Throne) a afirmat că: „Deşi răspunsul la rugăciune era pe drum, dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage, probabil că nu l-ar mai fi primit”.

Eliberarea Râului Puterii

De ce I-au trebuit lui Isus trei ore în Grădina Ghetsimani, pentru a ajunge la o pătrundere în spiritual? De ce nu au venit îngerii imediat să-L mângâie? Bineînţeles că Dumnezeu nu Îi reţinea nimic acestui Om neprihănit şi fără de păcat, ci a fost necesară eliberarea puterii în duh, pentru a cauza acea biruinţă asupra răului în lumea spirituală.

Nu mă refer aici la repetiţii fără rost, la a-I cere lui Dumnezeu ceva mereu şi mereu, ci la înţelegerea căilor şi principiilor lui Dumnezeu în suficientă măsură pentru a şti cum să eliberăm râul, cum să dăm naştere lucrurilor din pântecul nostru spiritual. Când mijlocim, cooperăm cu Duhul lui Dumnezeu şi eliberăm energiile dătătoare de viaţă, până când lucrurile pe care le cerem se împlinesc.

De ce mi-a trebuit o lună să scap de chistul din ovarul soţiei mele? Ce făceam în timp ce mă rugam pentru ea o oră în fiecare zi? Eliberam râul vieţii din pântecul meu!

Unii ar spune că Dumnezeu a intervenit după ce am perseverat destul de mult. Nu. Pe tot parcursul lunii, durerea se diminua, ceea ce, potrivit explicaţiilor doctorului, însemna că chistul se absorbea. Nu s-a întâmplat instantaneu. Puterea eliberată în domeniul duhului îndeplinea ceva fizic în interiorul ei. Fiecare zi în care puterea era eliberată, distrugea ceva din acel chist, apoi mai mult, din ce în ce mai mult.

De ce a trebuit să mă rog mai mult de un an pentru tânăra aflată în comă, de care vorbeam la începutul cărţii? Mergeam s-o vizitez cel puţin o dată pe săptămână, un an întreg, vorbeam Cuvântul lui Dumnezeu, plângeam, chemam din nefiinţă un creier nou în capul ei şi luptam lupta cea bună a credinţei. De ce mi-a trebuit un an? Deoarece este necesară o putere imensă pentru a forma un creier nou. De ce n-a făcut-o Dumnezeu instantaneu? Nu ştiu. Am încercat tot ce am ştiut pentru a se întâmpla astfel.

I-am spus: „Damsel, ‘Ridică-te’, îţi spun!” Şi nu s-a întâmplat nimic! Am făcut toate lucrurile pe care le practicaseră marii eroi ai credinţei. În credinţă, chiar o ridicasem în pat şi îi poruncisem să se trezească, dar căzuse înapoi, pe pernă, ca o păpuşă de cârpă. Nu ştiu de ce Dumnezeu nu a ales să facă un miracol instantaneu, dar pentru că nu a făcut-o, am ajuns să fiu sigur de un lucru: A trebuit să curgă o cantitate măsurabilă a râului, până când a fost suficient de mult pentru producerea miracolului.

Efeseni 3: 20,21 spune:

Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor!

Expresia „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” este aceeaşi cu cea pentru harul bogat a lui Dumnezeu din Romani 5:20, hyperperissos. Perissos înseamnă „supraabundent”, hyper înseamnă „dincolo de” sau „mai mult decât”. Împreună ar fi supraabundent, adăugat cu mult mai mult peste ceva sau cu mult mai mult decât.

Efeseni 3:20 ne spune că El are destulă putere să facă cu mult mai mult decât cerem sau gândim noi.

De ce mai suntem atunci atât de deficitari?

Putere activă

Nu sursa puterii este problema. Restul versetului din Efeseni 3:20 ne dă o explicaţie, şi anume că El va face cu mult mai mult decât suficient „potrivit cu puterea care lucrează în noi”. Wuest traduce versetul astfel: „în măsura puterii care este activă în noi.” Cuvântul „măsură” este kata, care nu are doar implicaţia a ceea ce este măsurat în noi, ci, conform Concordanţei Strong se foloseşte şi cu sensul de „distribuţie”. El va face aceasta din belşug, cu mult mai mult decât putem cere sau gândi noi, potrivit cu măsura puterii distribuite din noi. Eşti un distribuitor al puterii? Distribui tu râul?

Vă rog să nu credeţi că veţi elibera suficientă putere pentru a îndeplini lucruri miraculoase prin rugăciune sporadică sau întâmplătoare. Deloc! Trebuie să eliberaţi puterea lui Dumnezeu din voi în mod constant. Iacov 5:16 ne spune: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (evidenţierea cu caractere italice aparţine autorului). Versiunea Wuest o spune astfel: „Rugăciunea unui om neprihănit poate îndeplini multe lucruri, pe măsură ce acţionează.”  Observaţi că versetul nu spune: „Rugăciunea unui om neprihănit poate îndeplini multe lucruri, deoarece îl face pe Dumnezeu să acţioneze”.

O face, într-adevăr, dar nu aceasta vrea să spună versetul, ci „rugăciunea unui om neprihănit este în stare să facă mult, atâta timp cât ea – rugăciunea este activă”. În traducerea Amplified versetul apare astfel: „Rugăciunea sinceră (din inimă, continuă) a celui neprihănit declanşează o putere inimaginabilă (dinamică în acţiunea ei)”. Extraordinar! Rugăciunile noastre au efect. Observaţi cuvântul „continuu”. Traducerea Amplified surprinde timpul prezent al  verbului. Noi avem înăuntrul nostru puterea care a creat lumea, aceeaşi putere care a coborât în adâncimile pământului şi a luat cheile împărăţiei întunericului. Trebuie s-o eliberăm. Eliberaţi râul! Eliberaţi puterea! Eliberaţi-o din nou şi din nou, din ce în ce mai mult!

A face potirele cerului să se reverse

Scriptura ne arată că rugăciunile noastre sunt strânse, pe măsură ce le facem, într-un potir din rai. Rugăciunile nu sunt adunate toate într-un singur potir, ci în mai multe. Nu ştim cât de multe, dar este foarte probabil ca fiecare dintre noi să aibă propriul lui potir în cer. Nu ştiu dacă potirul este literal sau simbolic, nu contează. Principiul rămâne acelaşi. Dumnezeu are ceva în care adună rugăciunile noastre cu scopul de a le folosi la timpul potrivit:

Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 5:8).

Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar, şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ (Apocalipsa 8:3-5).

Potrivit acestor versete, fie când ştie că este timpul potrivit să facă ceva, fie când s-a acumulat destulă rugăciune pentru a duce la îndeplinire o sarcină, El îşi eliberează puterea, ia cădelniţa şi o amestecă cu focul de pe altar.

Aş vrea să ilustrez aceasta prin imaginea focului Dumnezeului Celui Preaînalt care a căzut la Sinai, apoi prin focul care a ars jertfa, pietrele, totul, înghiţind chiar şi apa, atunci când Ilie se afla pe munte, prin acelaşi foc care a căzut la Rusalii, prin acela care a distrus duşmanii lui Dumnezeu, şi prin focul care este amestecat cu rugăciunile din potirul tău! Apoi când El îl revarsă pe pământ, începe să fulgere, să tune, pământul se clatină. Ceva supranatural are loc în domeniul spiritual, care apoi afectează tărâmul natural.

Aceasta trebuie să se fi întâmplat şi când Pavel şi Sila se aflau în închisoare şi au început să cânte laude, târziu, în noapte. Închinarea a început să se ridice, Dumnezeu a uns-o, potirele s-au umplut şi Dumnezeu le-a revărsat. Pământul a început să se clatine, uşa închisorii s-a deschis şi lanţurile au căzut. Ca urmare, primul convertit din Asia a avut parte de experienţa naşterii din nou, în Filipi. Evanghelia îşi făcuse debutul pe un nou continent al pământului.

Recent, cred că Domnul mi-a arătat ce se întâmplă uneori când venim la El cu o nevoie, cerându-I să o împlinească potrivit cu ceea ce afirmă Cuvântul Său. Ca răspuns la cererile noastre, El îşi trimite îngerii să amestece potirele noastre de rugăciune cu focul de pe altar. Dar acestea nu sunt destul de pline pentru a îndeplini nevoia!  Putem să-L blamăm pe Dumnezeu, să credem că nu este voia Lui sau că Scriptura nu îndeplineşte chiar tot ce afirmă. Realitatea este că uneori El nu poate face ceea ce-I cerem pentru că nu I-am dat suficientă putere în rugăciunile noastre pentru a îndeplini ceea ce I-am cerut. El a turnat tot ce se putea turna, dar nu era suficient! Şi aceasta nu este neapărat o problemă de credinţă, ci una de putere.

Sper că nu v-am alarmat prin afirmaţia mea. Mă bucur când mă gândesc că lucrurile stau aşa. Nu cunoşteam acest principiu de la început, dar când stăteam la căpătâiul fetei care se afla în comă, de fiecare dată când am pronunţat numele care este mai presus de orice nume sau mă rugam în Duh, de fiecare dată când îndrăzneam să cred Cuvântul şi promisiunile Sale, lacrimile mele au fost strânse într-o sticlă (vezi Psalmul 56:8) – sau într-un burduf – iar Dumnezeu a vegheat până când, în cele din urmă, s-a umplut.

Fii radical şi toarnă puterea

Iar într-o duminică dimineaţa, în 1986, Cel Preaînalt S-a uitat la unul din îngerii Săi şi a spus: „Vezi fetiţa de acolo, al cărei creier nu mai funcţionează, care a trebuit hrănită artificial şi care respira doar printr-o gaură la gât, ce zace întinsă ca o moartă, despre care doctorii spun că nu mai are nici o şansă de supravieţuire? O vezi? Ia acest  potir, care a fost umplut, amestecă-L cu focul Meu şi răstoarnă-l pe capul ei”. Restul am relatat deja.

Intră în dormitorul copilului tău, dacă nu este născut din nou, preferabil când nu este acolo, şi pune puterea rugăciunii – substanţa ei – în orice lucru pe care acesta îl atinge. Această putere poate intra în haine şi batiste, slujind oamenilor. Din adâncul inimii lui Pavel râul curgea cu destulă ungere şi putere, iar, în contact cu anumite batiste, era transmis oamenilor şi producea, prin intermediul lor, miracole extraordinare. Destul din această ungere se afla şi în hainele lui Isus, care, atunci când erau atinse, chiar şi numai puţin, emanau o putere din El.

Vă reamintiţi mărturia lui Polly Simchen care a venit la noi cu o batistă şi a spus: „Vreţi să vă rugaţi peste ea? O vom tăia în bucăţi şi o vom pune pretutindeni în calea fiului nostru. O vom ascunde oriunde putem”. Cum am povestit mai devreme, Polly obişnuia să vină la mine de fiecare dată când i se terminau batistele şi să mai ceară. Deci, ne rugam şi impregnam acea bucată de material cu ungerea lui Dumnezeu.

Ea a ascuns o bucată în interiorul papucilor fiului său, Jonathan, pe care acesta i-a împrumutat unui prieten. Acesta era un beţiv notoriu, un adevărat monstru ruinat. Dar făcuse o greşeală! Umblase în papucii altuia! Nu, de fapt, viaţa i-a fost salvată – fusese mântuit radical, umplut cu Duhul lui Dumnezeu şi se întorsese la Isus. Jonathan îşi pierduse un prieten scandalagiu, deoarece devenise atât de plin de prezenţa lui Dumnezeu, încât nu mai putea sta în preajma lui. După cum am menţionat mai devreme, şi Jonathan trăieşte acum pentru Domnul.

Îmbracă toate obiectele copiilor tăi în această ungere! Cuvântul „a unge” din Vechiul Testament înseamnă a turna sau a unge cu ulei. Este bine să fii radical. Isus a găsit plăcere în oamenii care spărgeau acoperişurile, se târau în patru labe, îşi croiau drum prin mulţime, se urcau în copaci, strigau tare după milă sau Îi spălau picioarele cu lacrimi şi le ştergeau cu părul lor propriu – Lui pur şi simplu Îi place slujirea din toată inima.

John Killinger (Larson, Illustrations for Preaching) ne relatează o metodă interesantă folosită în trecut pentru îmblânzirea armăsarilor, prin înhămarea lor alături de un măgar. Puternicul armăsar o ia înainte, se întoarce şi se suceşte, dă din copite, călcându-l în picioare pe măgar. Ce privelişte! Armăsarul o ia la sănătoasa, trăgându-l şi pe măgar după el, până îi pierzi din privire. Uneori, poţi să nu-i mai vezi câteva zile. Când se întorc, minune mare, neputinciosul măgar e mândru, deoarece e stăpân pe situaţie. Armăsarul devine complet epuizat de prezenţa lui, dar când ajunge mult prea obosit ca să mai lupte, măgarul îşi asumă poziţia de conducere. Şi aşa se întâmplă de multe ori şi cu rugăciunea. Victoria revine celui persistent, nu celui mânios; celui dedicat, şi nu celor care fac mari demonstraţii cu emoţiile şi energia lor. Avem nevoie de oameni consacraţi, hotărâţi, care să se roage în mod sistematic, şi nu doar ocazional, în focuri de artificii.

Iartă-ne, Tată

Tată, care este lucrul de care avem nevoie cel mai mult şi pe care îl facem cel mai puţin? De ce suntem cei mai mulţi dintre noi atât de ocupaţi, încât nu ne mai rămâne timp pentru rugăciune? Trebuie să ai multe zile de frustrări, când ochii Tăi colindă pământul în căutarea unui om a cărui inimă să fie în întregime a Ta. Nu o dată trebuie că plângi când cauţi un bărbat sau o femeie care să stea în spărtură şi nu găseşti nici unul. Trebuie să Te doară adesea pentru noi, poporul Tău. Ai dori să ne ridicăm şi să fim ceea ce ne-ai chemat să fim.

Ne umilim în faţa tronului Tău şi Te rugăm să ne ierţi pentru lipsa noastră de rugăciune. Iartă-ne şi pe noi, conducătorii, Doamne, pentru că nu le-am spus oamenilor Tăi adevărul. Iartă-ne ca biserică – ca şi Trup a lui Hristos – că am permis răului să domnească peste acest pământ, când Tu ai mai mult decât suficientă putere de eliberare în pântecele noastre ca să-l schimbăm.

Iartă-ne, căci nu este vina Ta că suntem un popor cu probleme. Nu este voia Ta să ne ucidem viitoarea generaţie încă înainte de prima ei suflare. Nu este în planul Tău ca noi să nu biruim principalitatea urii care învrăjbeşte această ţară.

Iartă-ne, Doamne. Curăţă-ne acum şi zdrobeşte blestemele cărora le-am permis să ne domine. Iartă-ne şi curăţă-ne de păcatul apatiei, complacerii, ignoranţei şi necredinţei. Spală-ne cu apa Cuvântului Tău. Spală-ne de letargia lipsei de rugăciune pe care o justificăm într-o mie de feluri şi care ne conduce la neascultare, necredinţă şi păcat.

Tată, Te rog iartă-ne şi eliberează-ne pentru că am fost doar ascultători ai Cuvântului, nu şi împlinitori. Dă-ne case şi biserici zidite pe stânca ascultării de Cuvântul Tău. Ridică în poporul Tău tenacitatea încăpăţânată pe care a avut-o şi în care au umblat Isus şi Biserica primară. Fă-ne să renunţăm  la  orice  lucru care se opune Duhului Tău şi condu-ne într-un tărâm pentru care să plătim un preţ şi să cucerim Împărăţia lui Dumnezeu.

Umple-ne cu Duhul Tău. Botează-ne cu foc. Lasă o revărsare din Duhul harului, o ungere a rugăciunii care curge din tronul Tău spre oamenii flămânzi, sătui de status quo, mediocritate, moarte şi distrugere. Ne-am săturat, Doamne. Ne-am săturat să mai fim împiedicaţi în a ne împlini destinul, atât ca indivizi, cât şi ca naţiune. Suntem sătui de lipsuri, boli şi păcat. Suntem flămânzi după altceva – după Dumnezeul Bibliei!

Întrebări

1. Puteţi explica lecţia care se desprinde din istorisirea relatată în Luca 11:5-13? S-ar potrivi să intitulăm acest pasaj „rugăciunea insistentă, supărătoare”?
2. Ce se înţelege prin „substanţa” rugăciunii? Cum se raportează aceasta la perseverenţă?
3. Citaţi câteva versete care demonstrează că lucrurile spirituale sunt măsurabile. Apoi aplicaţi acest adevăr la rugăciune, folosind pasajele din Efeseni 3:20, 21 şi Iacov 5:16.
4. Vă puteţi aminti vreo situaţie în care aţi încetat să vă rugaţi, înainte ca „potirul” să se umple? Există situaţii în viaţa de zi cu zi care ar necesita eliberarea unei cantităţi mai mari de putere pentru a primi răspuns?
5. Îl iubiţi pe Isus?