Curs Rugăciunea de mijlocire – 9 – LUPTĂTORI ÎNAINTAŞI

Fratele special şi traducătoarea lui

„Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi! Câţi dintre voi obişnuiţi să vă adresaţi împărăţiei întunericului din când în când?” am întrebat cu cea mai bună „voce sub ungere” de care am putut să-mi fac rost.

Eram în vizor, în mijlocul unei predici prevestitoare de furtună, cum obişnuiam să spunem în Ohio, oraşul copilăriei mele. Tocmai terminasem şcoala biblică şi mă simţeam ca ultima ediţie pe care a scos-o Dumnezeu a Corporaţiei Internaţionale a Fraţilor Minune care vor Schimba Lumea. Oamenii erau exact acolo unde trebuia – ascultându-mi fiecare cuvânt. Dacă mama m-ar fi putut vedea! Precis că, împreună cu Dumnezeu, mi-ar fi găsit un loc la dreapta Domnului – între Iacov ş1 Ioan.

Singura problemă era că mă aflam în Guatemala şi predicam printr-un traducător.

„Şi”, m-aţi putea întreba, „de ce ar fi fost aceasta o problemă?”

Deoarece traducătoarea nu părea să-mi împărtăşească teologia, şi convingerile ei erau adânc înrădăcinate. La un moment dat m-a privit cu indignare şi mi-a spus foarte hotărâtă: „N-o să traduc asta!” Cuvintele ei mi-au întrerupt discursul elocvent.

„Cum?” am întrebat eu?

„N-am să spun asta”.

„Cum adică n-o să spui? Slujba ta este să spui ceea ce spun eu”.

„Ei bine, n-o fac”.

„De ce?”

„Pentru că nu cred în asta”.

„Cum adică? Biblia ne-o cere”.

„Unde?”

„În Iacov 4:7”.

Reţineţi faptul că ne aflam în faţa unei biserici pline de oameni care urmăreau acest neplăcut schimb de cuvinte între Fratele Special şi traducătoarea lui.

În Şcoala Biblică nu fusesem pregătit pentru asemenea situaţii. În timp ce stăteam acolo buimac, neştiind cum şi ce să fac, ea a început să răsfoiască Biblia pentru a găsi pasajul din Iacov 4:7. I-a trebuit mult timp până l-a găsit, apoi cred că l-a citit cu voce tare, deşi putea la fel de bine să le spună cât de greşită i se părea învăţătura mea.

Am încercat să continuăm, deşi nu-mi permitea să mai citez versete. Când o făceam, începea să-mi ia din timpul preţios pentru a căuta versetul şi a-l citi. Nu mi-a trebuit prea mult ca să-mi dau seama că nu cunoştea prea bine Biblia, aşa că am început să parafrazez versetele, astfel încât să nu le recunoască. Apoi, după ce spunea un verset, fără să ştie, mă uitam la ea, şi cu un zâmbet triumfător, îi spuneam: „Acest lucru se află scris în…” la care primeam, în schimb, străfulgerarea unor ochi foarte puţin spirituali.

Nu am mai putut reveni la o cursivitate normală a traducerii.

Obţinerea victoriei

Mijlocirea, potrivit definiţiei noastre, implică două activităţi foarte diferite: reconcilierea şi separarea. Una presupune o ruptură – o lipsă de unitate, cealaltă o unire. Este ceea ce a realizat Hristos prin lucrarea Sa de mijlocire şi ceea ce vom realiza şi noi, în calitate de continuatori. În lumina celor spuse, este important să ne dăm seama că o mare parte a mijlocirii noastre trebuie să combine aspectele menţionate.

Adesea nu este destul să-I ceri Tatălui să facă ceva, deşi aceasta este concepţia despre rugăciune a celor mai mulţi creştini. De multe ori cererea trebuie însoţită de „luptă” sau „bătălie” spirituală. Aceasta  din urmă pune în acţiune victoria de pe Calvar, aşa cum spunea Arthur Mathews: „victoria este un fapt împlinit, dar i se cere omului să o ia, să se confrunte cu duşmanul şi să i se împotrivească”.

Jack Hayford, în cartea sa Rugăciunea invadează imposibilul spune:

A vedea ambele feţe ale lui Isus înseamnă a cunoaşte ambele aspecte ale rugăciunii. Să vezi nevoia de compasiune, de grijă şi preocupare, de simpatie, să plângi cu cei ce plâng, să te doară profund tragediile vieţilor omeneşti, dar şi să înveţi când este timpul şi locul pentru mânie, să observi şiretlicurile aducătoare de distrugere ale Satanei şi să te indignezi, când planul duşmanului violează teritorii care Îi aparţin lui Hristos; să ai curaj, când hoardele demonice îşi anunţă prezenţa; şi să ataci, când Duhul Sfânt te îndeamnă să acţionezi.

Mulţi nu cred în lupta spirituală, aşa cum a fost şi cazul traducătoarei mele din Guatemala. Ei cred că Isus i-a venit de hac diavolului, iar noi nu mai trebuie să ne batem capul. Alţii cred că acţiunile noastre, modul sfânt de viaţă, ascultarea şi alte lucruri îl ţin departe pe diavol de noi. Astfel, nu i se adresează lui direct şi nici demonilor lui. Alţii cred că trebuie să ne confruntăm cu el şi să ne adresăm duhurilor rele, dar numai când sunt în oameni şi nu putem porunci şi mustra demonii din anumite locuri sau situaţii.

Aceasta carte nu intenţionează să-i ofenseze pe cei care nu sunt de acord cu mine şi nici să-mi apere poziţia. Mi-ar trebui o carte întreagă – sau mai multe – pentru a demonstra validitatea şi tehnica războiului spiritual. Există alte câteva cărţi, foarte bune, care susţin şi explică acest subiect, pe care le-am menţionat în bibliografia de la sfârşitul acestei cărţi. Intenţia mea, în această carte, este de a stabili o legătură absolută între războiul spiritual şi mijlocire, care se aplică, dar nu se limitează la lupta spirituală pentru cei nemântuiţi.

Paga  presupune luptă spirituală

Bineînţeles că şi extremele există. Recent am auzit pe cineva descriind nişte desene animate care-l prezentau pe diavolul legat cu 40 – 50 de funii, în vreme ce câţiva indivizi din apropierea lui discutau:

„Ce să facem acum?” a întrebat unul.

„Eu zic să-l legăm din nou!” a răspuns celălalt.

Deşi sunt multe inexactităţi, este imposibil să separi cuvântul mijlocire, paga, care este folosit de cincisprezece ori în acest context, de lupta spirituală. Subliniez ideea că violenţa şi războiul sunt înrădăcinate în însuşi înţelesul cuvântului. Este tradus în moduri diferite, în contextul luptei spirituale: „atac”, „a se năpusti asupra”, „a doborî”, „a se izbi” şi altele (vezi Jud. 8:21; 1 Sam. 22:11-19; 2 Sam. 1:11-16), esenţa fiind aceeaşi – oameni în luptă care se atacă reciproc. Paga presupune luptă spirituală!

Jack  Hayford  mai spune: „Este o cale prin care te confrunţi cu imposibilul, invadându-l! Nu prin cuvinte sforăitoare, nici cu mânie sau resemnare, nu adoptând un stil stoic de autodisciplinare, ci cu violenţă. Rugăciunea este un mijloc pentru o asemenea violenţă”.

Când încercăm să separăm războiul spiritual de mijlocire, o facem în detrimentul nostru. Cea mai mare parte din timp şi energie se cheltuieşte cu simptomele, când, în multe situaţii, ceea ce cauzează problema este de natură spirituală sau demonică: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). Trebuie să ne ferim de a vorbi în mod exagerat despre Satan şi demoni. Însă noi, cei din America, am dat dovadă de exces de zel în cealaltă direcţie. Cei mai mulţi oameni se opresc în textul din Efeseni 6:12 după cuvintele „căci noi n-avem de luptat”.

Ignoranţa este costisitoare

Ignoranţa noastră cu privire la tacticile satanice şi la modul în care trebuie să acţionăm împotriva lor ne este fatală. În 2 Corinteni 2:11 ni se spune: „să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui”. Contextul se referă la iertare, dar acest verset ne revelează încă un principiu general.

Forma originală a termenului din greacă pentru „ignorant” este agnoeo şi înseamnă lipsă de cunoaştere sau înţelegere. De aici derivă şi cuvântul „agnostic”. Din punct de vedere tehnic, agnosticul nu este o persoană care nu e sigură dacă crede sau nu în Dumnezeu. Folosim cuvântul în acest sens; în realitate, însă, agnosticul este o persoană care nu ştie sau nu înţelege nimic, indiferent de subiect. Cuvântul „a ignora” provine din aceeaşi rădăcină. În acest verset suntem îndemnaţi să nu fim ignoranţi sau agnostici – fără pricepere – cu privire la strategiile diavolului.

Pentru „planurile” diavolului se foloseşte cuvântul noema, care înseamnă „gând”. Acest verset vrea să spună: „Nu fiţi în necunoştinţă de cauză cu privire la modul în care gândeşte şi acţionează Satan”. Noema mai înseamnă şi „scheme, comploturi, şiretlicuri”, deoarece acestea se nasc în gândurile minţii. Pentru a primi mai multă revelaţie, să introducem toate aceste cuvinte în verset: „Nu fiţi în necunoştinţă de cauză cu privire la modul în care gândeşte şi acţionează  Satan – de planurile, comploturile, schemele şi şiretlicurile lui”. Nu se ascunde oare aici o promisiune subtilă? Dacă Dumnezeu ne sugerează să nu fim ignoranţi cu privire la planurile Satanei, trebuie să fie doritor a ni le revela.

Ce se va întâmpla, însă, dacă suntem în neştiinţă de planurile diavolului? Ne va „trage clapa”. Termenul este pleonekteo, şi este un cuvânt compus care înseamnă „a apuca partea ursului” (pleon – „partea cea mai mare”; şi echo – „a lua sau a ţine”). Este uşor să ne dăm seama de ce cuvântul este folosit şi pentru „lăcomie”, pentru că are şi înţelesul de „a întrece măsura”.

Satan câştigă adesea de pe urma acelora care nu-i cunosc căile. Bullinger defineşte termenul prin „a lua o pradă”, „a escroca”.

Să punem toate definiţiile împreună: „În măsura în care suntem în necunoştinţă de modurile în care adversarul nostru gândeşte şi operează – de planurile, comploturile, schemele şi strategiile sale – în aceeaşi măsură el va câştiga şi noi vom fi o pradă uşoară pentru el. Ne va escroca şi va fura ceea ce avem sau va acapara întotdeauna partea cea mai mare.

Partea cea mai mare din ce? Din orice! Din casele, căsătoriile, familiile, comunităţile, banii, guvernul, naţiunea noastră şi multe altele.

În urmă cu douăzeci şi cinci de ani, Biserica din America nu înţelegea ce plănuia Satan pentru şcolile noastre şi a câştigat cea mai mare parte din ele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru guvern.

Ai fost vreodată prostit? Ai primit vreodată porţia cea mai mică? Când frecventam Colegiul Biblic, aveam un mod unic de a-i ilumina pe cei excesiv de spirituali, care se găseau să mijlocească pentru lume, în timp ce binecuvântau mâncarea. Nu înţelegeau de ce le ceream lor să se roage la masă. Însă, până când ei traversau globul în lung şi în lat, noi ne bucuram să avem şi porţia lor de mâncare. Acesta era un adevărat test al spiritualităţii lor. (Sunt cât se poate de stânjenit de această practică îngrozitoare, atât de prezentă în trecutul meu, şi n-aş mai dori s-o repet vreodată. Iar acelora dintre voi care simt nevoia de a mijloci înainte de mâncare, le-aş propune s-o amâne pentru mai târziu, când se vor ruga singuri, în camera lor!).

Şi Pavel a fost împiedicat de Satan (pleonekteo), în 1 Tesaloniceni 2:18, în timpul unui război dezlănţuit împotriva lui, când ducea vestea cea bună a Evangheliei: „Astfel, odată, şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi; dar ne-a împiedicat Satana.” Ştim că Pavel a câştigat mai multe bătălii decât a pierdut, dar şi el era om şi uneori planurile i-au fost zădărnicite de Satan. Observaţi că în text nu ni se spune că Dumnezeu S-ar fi răzgândit cu privire la destinaţia lui Pavel, ci pur şi simplu, că Satan l-a împiedicat să ajungă acolo. Cei care vor să ne convingă că Satan nu poate face decât ceea ce-i permite Dumnezeu şi că cel mai bine ar fi să-l ignorăm, ar trebui să recitească aceste două versete. Dumnezeu nu-l ignoră pe diavol şi nici noi n-ar trebui s-o facem. Cu siguranţă că face multe lucruri pe care Dumnezeu nu i le „permite”.

Singura interpretare a faptului că Dumnezeu permite tot ce se întâmplă pe pământ este explicată prin crearea legilor şi principiilor semănatului şi culesului, cauzei şi efectului, şi prin dăruirea unei voinţei libere celor care au poziţii de conducere pe pământ. Cu toate acestea, noi suntem cei care implementăm aceste principii şi determinăm în mare măsură ce vom culege şi ce vom experimenta. Satan, la rândul lui, înţelege şi el aceste legi şi le foloseşte în avantajul lui, cât mai mult posibil.

Schemele ascunse ale lui Satan îşi ating ţinta

Am auzit din partea unui slujitor din Tulsa, Oklahoma, o relatare despre eliberarea unui bărbat tânăr pentru care se rugase foarte mult timp şi care părea să nu ajungă niciodată la o anumită stabilitate în viaţă sau în umblarea cu Domnul. Dacă îşi găsea o slujbă, după puţin timp o pierdea; umbla cu Domnul, apoi, după o perioadă, se întorcea. Acest ciclu se repeta la nesfârşit, fără a putea fi ajutat, indiferent cât de multe rugăciuni se înălţau pentru el.

Într-o zi, pe când slujitorul lui Dumnezeu mijlocea pentru el, Domnul i-a arătat o imagine cu trei demoni care-l urmăreau pretutindeni. Deşi nu se aflau în el, încercau tot timpul să-l influenţeze. Lucrătorul a văzut nişte nume înscrise pe fiecare dintre ei, care le descriau faptele. Dintr-o dată i-a legat în numele lui Isus şi le-a poruncit să-l părăsească pe tânăr.

Din acel moment, totul s-a schimbat. Stabilitatea sa a început să fie vizibilă, fiind urmată de succes, pentru ca, în cele din urmă, tânărul să devină un om de afaceri prosper şi un lucrător creştin, care a continuat să umble cu Dumnezeu până în ziua de azi. Întotdeauna este bine şi corect să-I ceri Tatălui să le dea oamenilor putere şi să-i maturizeze, dar este nevoie de mai mult: de cineva care să-şi exercite autoritatea şi să-i elibereze. Instabilitatea persoanei de care vorbeam se datora influenţei demonice din viaţa sa şi nu era suficient de puternic pentru a birui. Satan avea un avantaj asupra lui şi, atâta timp cât schemele sale au rămas ascunse, a continuat să-l înşele.

Deşi unele chestiuni privitoare la războiul spiritual sunt deschise dialogului – fiind un domeniu subiectiv – altele sunt o certitudine:

  • Ne aflăm într-un război adevărat (vezi 2 Cor. 10:4; 1 Tim. 1:18);
  • Suntem soldaţi în acest război (vezi Ps.110: 2,3; 2 Tim.2:3, 4);
  • Trebuie să luptăm împotriva tuturor nivelurilor existente în împărăţia întunericului (vezi Efes. 6:12);
  • Trebuie să ne împotrivim diavolului (în cele mai multe situaţii şi demonilor săi) iar el va fugi de la noi (vezi Iacov 4:7; 1 Petru 5:9);
  • Trebuie să călcăm peste Satan şi demonii săi (de ex. exercitându-ne autoritatea asupra lor – vezi Luca 10:19; Rom 16:20);
  • Trebuie să scoatem demoni (vezi Marcu 16:17);
  • Avem autoritatea de a lega (interzice) şi dezlega (permite), când avem de-a face cu agenţii şi porţile iadului (vezi Matei 16:19);
  • Avem arme puternice destinate să cucerească împărăţia întunericului (vezi 2 Cor. 10:4; Efes. 6:10-20).

Aceasta nu este nici pe departe o listă completă a pasajelor din Scriptură privitoare la lupta spirituală. Desigur, Dumnezeu nu ne dă anumite formule detaliate pentru îndeplinirea actelor de luptă spirituală menţionate anterior. Dumnezeu nu este adeptul formulelor în nici un domeniu al adevărului biblic. El este preocupat de relaţia cu noi şi ne dă principii care trebuie aplicate urmând călăuzirea Duhului Sfânt.

De exemplu, Domnul nu ne dă un anumit ritual pentru serviciul de închinare. Nu este important să ne închinăm în acelaşi mod, ci să ne închinăm. Nu ne dă formule exacte pentru conducerea bisericii sau plasarea pastorilor. Fiecare parte a Trupului lui Hristos o face în mod diferit. Aspectul important nu este de a guverna toţi în acelaşi fel, ci de a avea o conducere divină.

Nu vreau să spun că în Scriptură nu există lucruri incontestabile, ci că ele apar destul de rar în metodologie. Nu este nimic sacru sau profan în ce priveşte metoda, ci aspectul important este de a umbla potrivit revelaţiei primite în Biblie, urmând călăuzirea Duhului Sfânt, care ştie exact ce este nevoie în fiecare situaţie.

Fii un luptător înaintaş!

Şi în războiul spiritual, important este să lupţi şi nu felul în care lupţi. Nici unul din aceste îndemnuri ale Scripturii despre luptă spirituală nu este defensiv prin natura lui, ci dimpotrivă. Trebuie să înfruntăm cu agresivitate forţele întunericului ori de câte ori avem ocazia. În Efeseni 6 se foloseşte cuvântul „împotrivă” de cinci ori. Acesta provine din grecescul pros, o formă mai tare a cuvântului pro.

Pro înseamnă „înaintea”, atât în sens literal cât şi figurat (în sensul de superior). Folosim acest concept în cuvântul „profesional”, sau în forma scurtă „pro”. Un atlet pro este unul care este „în fruntea” sau „superior” altora. Pros mai are şi conotaţia de a păşi înainte, înfruntând ceva sau pe cineva. Simbolismul din pasajul aflat în Efeseni înfăţişează un luptător care păşeşte înainte şi îşi înfruntă adversarul. Dumnezeu ne spune: „Păşeşte şi înfruntă puterile întunericului. Fii un luptător înaintaş!”

Nu fiţi ca bodybuilderul care a vizitat Africa şi, când şeful unui sat i-a cerut să-i arate ce ştie să facă cu muşchii lui, acesta s-a gândit să-i demonstreze şi nu să-i explice. Prin urmare, a început să-şi contracteze muşchii proeminenţi, coapsele, bicepşii şi tricepşii, procedând ca la o competiţie. După ce a admirat timp de câteva momente acest specimen uimitor, şeful l-a întrebat: „Ce mai ştii să faci?

„Asta e tot” a răspuns bărbatul musculos.

„Numai la atât îţi foloseşti muşchii aceştia uriaşi?” l-a întrebat acesta.

„Da”.

„Atunci e o pierdere de vreme”, a murmurat şeful, dezgustat. „Ce risipă!”

Câţi dintre noi nu suntem ca şi acest bodybuilder, puternici în Domnul, bine echipaţi să înfruntăm duşmanul, dar nu ne folosim niciodată tăria sau armele. Păşiţi în ring!

Pe măsură ce-L aşteptăm pe Domnul, El ne va arăta ce strategie sau metodă de luptă să folosim. Dumnezeu este un Dumnezeu al relaţiilor. Este un Tată care îşi iubeşte cu căldură familia şi pune întotdeauna dragostea înaintea lucrării. Aspectul relaţional al umblării noastre cu Hristos ne va pregăti pentru această latură a luptei spirituale.

Devotamentul faţă de Hristos, punctul de plecare pentru orice activitate

Este interesant, chiar paradoxal, dar adevărat, că războiul spiritual este adesea născut din închinare. Conflictele apar adesea în urma aşteptării. Punctul de plecare pentru orice acţiune ar trebui să fie simplitatea şi puritatea devotamentului faţă de Hristos. „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia pe care o aveţi faţă de Hristos” (2 Cor. 11:3).

Adâncimea  revelaţiilor noastre în fiecare arie a adevărului n-ar trebui să diminueze nevoia de simplitate şi devoţiunea pură faţă de Hristos, ci dimpotrivă, să o crească. Cu cât un copac este mai mare, cu atât rădăcinile sale trebuie să fie mai adânci. De asemenea, cu cât ne înălţăm şi ne extindem mai mult în aspectele multidimensionale ale Împărăţiei, cu atât trebuie să ne adâncim relaţia cu Hristos.

Contextul din 2 Corinteni 11:3 este înşelarea. În măsura în care Satan ne distrage atenţia de la relaţia cu Hristos, în aceeaşi măsură umblăm în minciună, indiferent cât de multă revelaţie am avea.

Vreau să menţionez trei cuvinte din Vechiul Testament care au sensul de „a-L aştepta” pe Domnul. Fiecare scoate în evidenţă un înţeles diferit. Primul este dumiyah şi înseamnă a aştepta în tăcere, cu încredere. Ideea care decurge din acest termen este o puternică, liniştită şi calmă aşteptare după Domnul, plină de încredere. David spune în Psalmul 62:1,2: „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul. Da, El este Stânca şi Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina”.

Al doilea înţeles, chakah, înseamnă „a adera la” sau „a tânji după”. „Sufletul nostru nădăjduieşte în Domnul; El este Ajutorul şi Scutul nostru” (Ps. 33:20). David s-a referit la tânjirea după prezenţa lui Dumnezeu, când a scris: „Sufletul meu însetează după Dumnezeu” (vezi 42:2; 63:1). El tânjea – chakah – după compania lui Dumnezeu.

Al treilea cuvânt qavah înseamnă „a aştepta după… cu o anticipare nerăbdătoare”, „a lega împreună prin împletire sau îmbrăţişare”. Înţelesul principal al termenului qavah este „aşteptare nerăbdătoare şi unitate; unire, împletire” şi este exemplificat în următoarele versete:

Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima, şi nădăjduieşte în Domnul! (Ps. 27:14).

Dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc (Isa. 40:31).

Să facem un rezumat al celor trei înţelesuri, punându-le împreună: „Aşteptăm în tăcere, cu o încredere plină de calm şi puternică, tânjim după prezenţa Sa, Îl aşteptăm cu nerăbdare – ştiind că Se va arăta – anticipăm şi apoi experimentăm unitatea care rezultă din împletirea inimilor noastre”. Aleluia!

Psalmul 37: 7, 9, 34 demonstrează modul în care aşteptarea după Domnul are legătură cu războiul spiritual:

Taci înaintea Domnului, şi nădăjduieşte în El. Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui, pe omul, care îşi vede împlinirea planurilor lui rele… Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni ţara… Nădăjduieşte în Domnul, păzeşte calea Lui şi El te va înălţa ca să stăpâneşti ţara: vei vedea pe cei răi nimiciţi.

Aşteptarea Domnului atrage după sine abilitatea de a ne lua în stăpânire moştenirea. Pentru „moştenire” se foloseşte cuvântul yaresh, care se traduce prin „a poseda”, „moştenitor legal; invazie militară pentru a captura”. Aceia care-L aşteaptă pe Domnul moştenesc, înţeleg şi practică cu succes închinarea şi lupta spirituală, asemenea lui David, care, după ce L-a aşteptat pe Domnul, tânjind după prezenţa Sa, I s-a închinat, a scris psalmi de preamărire, s-a ridicat şi în următorul minut a apucat leul de coamă şi i-a rupt capul! Războiul şi izbânda s-au născut din închinare şi aşteptare.

A arăta bine, dar fără ungere

Când Maria stătea la picioarele Domnului în timp ce Marta trebăluia la bucătărie (vezi Luca 10:40), pasajul ne spune că Marta era distrasă de mulţimea preocupărilor ei. Cuvântul „distrasă” este perispao şi are sensul de „a se învârti în cercuri”. Cuvântul „preocupări” este folosit  în Noul Testament pentru „lucrare” – sau în zilele noastre pentru persoana implicată în lucrare. Dar lucrarea pe care o facem de dragul lui Isus poate deveni o povară pe care o tragem după noi.

La fel şi lupta spirituală sau rugăciunea, în general. Adesea aceste activităţi îşi pierd viaţa, devin legaliste şi împovărătoare – sunt impuse şi, ca urmare, îndurate de noi. Devenim atât de ocupaţi pentru El, încât nu mai avem timp cu El. Tragem lucrarea după noi, ne învârtim în jurul cozii, fără însă a îndeplini ceva pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Acum câţiva ani treceam printr-o perioadă dificilă a vieţii mele. Al Straarup, un  prieten  foarte îndrăgit al meu, m-a sunat şi mi-a spus: „Mă rugam pentru tine cu un prieten azi dimineaţă şi Dumnezeu i-a dat acestuia o imagine”.

Primul gând care mi-a venit în minte, când am auzit aceasta, a fost: „Mulţumesc, Isuse, acum voi afla răspunsul pe care-l aştept”.

El a continuat: „Prietenul meu a văzut un cerc desenat pe pământ”. (Mă pregăteam pentru o mare revelaţie – ceva de felul o roată în mijlocul altei roţi sau în orice caz, ceva de genul acesta). „Tu te plimbai în jurul cercului”.

Reacţia mea imediată a fost: „Ce? Ce ai spus?”

El a răspuns: „Ce ai auzit. Te învârţi în cercuri”.

„Acesta este cuvântul pentru mine de la Domnul?” am întrebat.

El mi-a răspuns: „Da. Îmi pare rău”.

Am pus receptorul în furcă şi mi-am zis: „Cred că are dreptate. Asta fac, Doamne – mă plimb în cercuri… deşi sunt ocupat, nu am nici o direcţie, stau pe loc”. M-am oprit din rutina aceea, am intrat în prezenţa Domnului, am încetat să mai acţionez şi am început să-L aştept.

Isus a privit-o pe Marta şi i-a spus: „Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua” (vezi Luca 10:42). Pentru expresia „partea cea bună” se foloseşte termenul din greacă agathos, care este, de fapt, diferit de un alt sinonim al său – kalos. Acesta din urmă înseamnă ceva „bun prin constituţie” sau bine făcut, fără însă a implica în mod necesar vreo practică folositoare sau vreun beneficiu. Înseamnă pur şi simplu a arăta bine. Nu este nimic greşit în acest înţeles, doar că nu are un scop practic.

Trebuie să aşteptăm în prezenţa Lui şi să permitem întregii noastre lucrări, inclusiv luptei spirituale, să se nască din relaţie.

Pe de altă parte, celălalt sens, agathos – care descrie „partea cea bună”, aleasă de Maria – înseamnă „bun şi profitabil; folositor şi benefic”. Este adesea tradus prin „fapte bune”. Domnul spune: „Dacă-ţi petreci timpul aşteptându-Mă, stând la picioarele Mele, aceasta va pune ceva în tine. Nu numai că vei arăta bine, ci vei fi şi bun la ceva”. Adesea arătăm doar bine, dar ne lipseşte ungerea. Trebuie să aşteptăm în prezenţa Sa şi să permitem lucrării noastre, inclusiv mijlocirii, să se nască din relaţia cu El.

Timpul, termenii şi metoda lui Dumnezeu

Aşteptarea după Domnul ne împiedică să reacţionăm la ispitele diavolului. Răspunsul nostru nu se adresează diavolului. Nu facem nimic în termenii săi şi nici nu vom acţiona în timpul său. Dumnezeu este Cel care alege perioadele şi termenii bătăliei. El i-a spus lui Iosua la Ierihon (vezi Iosua 6), pe când se afla prosternat în închinare: „Şapte zile, Iosua, nici o secundă mai devreme. Nu face nimic, până nu îţi spun eu”. Prin aceasta Dumnezeu dorea să-i spună: „Eu sunt cel care stabileşte momentul bătăliei şi termenii”. „Nu lua nici un fel de prizonieri – numai pe Rahav şi casa ei. Prada de război îmi revine Mie, în întregime. Eu aleg termenii – nu tu, nici Satan, şi nici altcineva. Dacă faci cum îţi spun Eu, vei câştiga întotdeauna. Dacă faci  cum îţi spune diavolul, te vei trezi învârtindu-te în cercuri”. Dumnezeu alege timpul, termenii şi metoda. Războiul spiritual nu este o reacţie de răspuns, ci o acţiune responsabilă, care trebuie să se nască din ascultare şi nu din necesitate. Noi ne urmăm Căpitanul, nu duşmanul.

Domnul i-a spus lui David să meargă la luptă numai când aude vuiet de paşi în vârful duzilor, şi nu înainte (vezi 2 Sam. 5:24). Lui Saul i-a spus să aştepte şapte zile sosirea lu1 Samuel care urma să aducă jertfa (vezi 1 Sam. 13:8-14). Într-un târziu, în timp ce duşmanul îl înconjura, iar poporul era neliniştit, Saul s-a hotărât: „Voi aduce eu însumi jertfa – aşa cum cred eu – pentru că trebuie s-o scoatem cumva la capăt cu bătălia aceasta”. În momentul următor aducerii jertfei a apărut Samuel, care nu a ezitat să-i ofere punctul de vedere al lui Dumnezeu asupra situaţiei: „Ai dat-o în bară, Saul, împărăţia ţi se va lua şi va fi dată altuia, unui om după inima Mea. Nu pot avea un luptător sau un lider care reacţionează la ceea ce se întâmplă în mediul înconjurător – şi care conduce oamenii după propria-i înţelepciune şi idei. Totul trebuie să fie făcut în modul Meu. Trebuie să mă aştepţi pe Mine!”

Uneori Dumnezeu poate spune că închinarea este cheia, cum s-a întâmplat în cazul bătăliei lui Iosafat (vezi 2 Cronici 20:1-30) sau a lui Paul şi Sila în închisoare (vezi Faptele apostolilor 16:16-36). Într-o anumită împrejurare, în urmă cu câţiva ani, pe când slujeam Domnului pe străzile din Mardi Gras, Domnul ne-a condus să mărşăluim în tăcere de-a lungul străzii. Eram vreo 200 şi o frică teribilă a Domnului, însoţită de prezenţa Sa, a început să coboare peste întreaga regiune. Domnul Îşi arătase prezenţa înfricoşătoare, reducându-Şi duşmanul la tăcere, în timp ce o linişte neobişnuită se lăsase asupra străzilor.

Într-o altă împrejurare, ne-a inspirat să mărşăluim pe mijlocul străzii Bourbon, în timp ce cântam pătrunzătorul cântec de închinare „Emanuel” de Bob McGee. Pe măsură ce cântam acest cântec puternic, care vorbeşte despre adevăratul destin al umanităţii, a început să acţioneze un duh de convingere de-a lungul întregii străzi. Ca şi în cazul precedent, liniştea s-a coborât pretutindeni şi se părea că Domnul avea întregul control asupra situaţiei. La o intersecţie, care  în mod normal era blocată accesului pietonilor, ne-am aşezat pe genunchi, într-un cerc, şi am continuat să cântăm. În acel moment, un om s-a năpustit în cerc, strigând că vrea să-L cunoască pe Dumnezeu.

Aceasta se numeşte luptă în închinare şi mijlocire (paga) – prin care ne atacăm duşmanii. Când Hristos este întronat în închinare, Satan este detronat din locurile cereşti (vezi Ps. 22:3; 149:5-9). Pe măsură ce Îl înălţăm pe Fiul, şarpele este aruncat la pământ.

Strategia Duhului Sfânt în alte împrejurări poate fi dragostea – fapte de bunătate, dărnicie, iertare. Am participat la o ceremonie de reconciliere ţinută la Confluence Park în Denver, Colorado, în 12 noiembrie 1992, între americani nativi şi câţiva americani europeni. De fapt am condus-o şi era sponsorizată de Coaliţia de Reconciliere, fondată de Jean Stephenson.

Strategia era destul de simplă: pocăinţă şi iertare pentru ocuparea ilegală a terenurilor, ruperea contractelor iniţiale şi uciderea strămoşilor. Când cineva care reprezenta partea victimelor ne-a acordat iertarea, în numele tuturor celor prezenţi, şi ne-a adresat un bun venit pe acest teritoriu, ceva a fost zdrobit în domeniul spiritual. Deşi era o zi rece şi posomorâtă, în momentul în care a pronunţat aceste cuvinte, soarele a ieşit din dosul norilor şi a strălucit peste noi. Acel moment a reprezentat începutul unei lucrări majore de reconciliere între cele două grupuri de oameni. De ce? Actul nostru de umilinţă şi dragoste, împreună cu gestul lor de acceptare au declanşat un război spiritual care a dărâmat întărituri în lumea spirituală… Luptă spirituală prin umilinţă… Dragoste violentă. Paradoxal, nu-i aşa?

În alte împrejurări, Duhul Sfânt poate sfătui o persoană să cadă de acord cu altele pentru a frânge spinarea duşmanului. John G. Lake, un misionar din Africa de Sud, care a trăit în prima jumătate a secolului, relatează despre o febră epidemică care a lovit într-o singură noapte o parte din Africa de Sud. Devastarea era atât de accentuată încât, într-o lună, a fost decimată a patra parte din populaţia regiunii. Din cauză că nu existau sicrie suficiente, oamenii erau îngropaţi în pături.

Lake povesteşte de un mijlocitor puternic care a început să se roage. Zile întregi – toată ziua şi noaptea – stătea sub un copac şi se ruga împotriva acelei năpaste. După câteva zile, Lake l-a întrebat: „Simţi că ai izbândă?”

Acesta a răspuns: „Nu încă”. Dar într-o zi i-a spus lui Lake următoarele cuvinte: „Astăzi am sentimentul că, dacă m-ar ajuta cineva puţin în credinţă, spiritul meu ar birui”. Lake s-a aşezat pe genunchi şi s-a unit cu acel om în rugăciune. Ceea ce s-a întâmplat mai departe a fost uluitor. Voi cita cuvintele lui Lake în întregime: „Pe  măsură ce ne rugam, Duhul Domnului ne copleşea sufletele, într-o asemenea măsură, încât mi se părea că nu mai eram îngenuncheat sub acel copac, ci mă îndepărtam progresiv de el… Ochii mi s-au deschis din ce în ce mai mult, şi am putut vedea o scenă unică, pe care n-o mai văzusem vreodată – o mulţime de demoni ca o turmă de oi! Duhul s-a revărsat şi asupra lui şi a acţionat înaintea mea, năpustindu-se şi blestemând acea armată de demoni, care au fost trimişi înapoi în iad, sau în locul de unde au venit. Preaiubiţilor, în dimineaţa următoare, când ne-am trezit, epidemia de febră se terminase.”

O vreme pentru strigare

Într-adevăr, este un timp în care mijlocirea implică o luptă spirituală agresivă şi violentă. Înţeleg că mulţi se trag înapoi de la o asemenea acţiune extremă în rugăciune – a fugi şi a striga la duşman. Cu toate acestea, este o vreme care trebuie dedicată unei asemenea lupte spirituale intense. De multe ori m-am trezit strigând în mijlocire puterilor spirituale şi munţilor de adversitate. Nu sunt chiar atât de ignorant spiritual, încât să cred că este necesar un anumit volum, pentru a mustra forţele răului, dar Scripturile ne permit această practică şi chiar ne sugerează, uneori, s-o facem, pentru că aceasta declanşează ceva în Duhul:

  • Zorobabel a strigat unui munte mare (vezi Zaharia 4:7);
  • Israel a strigat împotriva zidurilor Ierihonului (vezi Iosua 6:16);
  • Armata lui Ghedeon a strigat înaintea începerii bătăliei (vezi Judecători 7:20);
  • Isus a strigat la cruce (vezi Matei 27:50);
  • Israel a strigat, când Chivotul Legământului urma să-i conducă într-un loc nou: Domnul se ridică, vrăjmaşii Lui se risipesc (vezi Numeri 10:35; Ps. 68:1).

Nu intenţionez să încep Prima Biserică a Luptătorilor Urlători, ci să demonstrez că războiul spiritual, chiar atunci când este intens şi gălăgios, este valabil. Ioas, împăratul lui Israel, a fost mustrat şi a suferit o înfrângere, din cauza lipsei de intensitate spirituală, când a trebuit să lovească cu săgeţile în pământ (vezi 2 Împăraţi 13: 14-19).

Alteori, strategia Domnului poate fi folosirea Cuvântului ca pe o sabie sau declararea unor adevăruri biblice într-o anumită situaţie. O asemenea strategie, când este condusă de Duhul Sfânt, este devastatoare pentru duşman.

Într-o anumită ocazie, încercam să mediez un conflict care avea loc între trei partide şi care era pe punctul de a degenera în violenţă. În acel moment, una dintre părţi era convinsă că în dimineaţa următoare se va ajunge la bătaie. Mi-am dat seama că erau destul de hotărâţi, că se puteau răni, sau chiar să ajungă la închisoare. În acea seară, rămăsesem treaz şi mă rugam, cerându-I lui Dumnezeu să oprească conflictul. Pe la 2 noaptea, Domnul m-a şocat prin următoarele cuvinte: De ce mă rogi pe Mine să opresc conflictul? Ştii care este voia Mea în această situaţie. Problema este cauzată de un spirit de mânie şi violenţă. Leagă-l! Declară Cuvântul Meu şi voia Mea în această situaţie.

Am făcut-o, după care am mers la culcare. În dimineaţa următoare, dintr-un motiv „imposibil de explicat”, fără nici o discuţie, fiecare a experimentat o schimbare a inimii. Pacea şi armonia au domnit acolo unde, în noaptea precedentă, stăpâneau violenţa şi ura. Ce se întâmplase?

Aspectul paga.

Experienţa Calvarului.

Psalmul 110:2: „Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând: ‘Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!’”

Capturarea şi menţinerea moştenirii noastre

În acest punct este necesar un cuvânt de avertizare. Pe măsură ce ne implicăm în lupta spirituală, este foarte important să ştim că nu noi încercăm să-l înfrângem pe diavol. Este deja înfrânt. Nu îl mai înfrângem încă o dată, ci reprezentăm victoria care a avut loc la Cruce. Ceea ce facem prin rugăciunea de mijlocire poate fi o extindere a ceea ce a făcut Hristos prin lucrarea Sa de mijlocire.

Hristos l-a pagat pe diavol, l-a atacat şi i-a zdrobit domnia asupra pământului (vezi Gen. 3:15). Cuvântul ebraic folosit pentru „cap” în acest verset, rosh, se referă la domnie sau autoritate.

Psalmul 2:9, vorbind profetic despre Hristos, spune: „Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar”. Zdrobirea din Geneza 3:15, ruperea şi clătinarea din Psalmul 2:9, au în esenţa lor acelaşi înţeles: A sparge un lucru în bucăţi şi a-l împrăştia. Hristos a zguduit şi a împrăştiat domnia şarpelui, asemenea bucăţilor sparte dintr-un pahar. A fost o înfrângere totală.

Dar ceea ce a făcut Hristos trebuie aplicat. Ceea ce ne-a pus la dispoziţie trebuie capturat prin credinţă, cu ajutorul armelor spirituale. Pavel i-a spus lui Timotei în 1 Timotei 6:12: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat, şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori”. Timotei avusese deja viaţa veşnică, totuşi i s-a spus „să o apuce”.

Nu este interesant?  Poţi să ai ceva şi să nu-l ai, în acelaşi timp. Poţi să deţii şi totuşi să nu deţii. Cuvântul folosit este epilambanomai şi are înţelesul de „a captura” ceva. Asemenea poporului Israel din Vechiul Testament, căruia Dumnezeu i-a dat moştenirea şi totuşi a trebuit să intre în stăpânirea ei, ni se întâmplă şi nouă. Moştenirea lor nu era în mod necesar în posesia lor. Nici a noastră nu ne va pica automat în poală.

Moffatt traduce acest verset astfel: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, asigură-ţi viaţa veşnică la care ai fost chemat” iar traducerea Wuest îl citează astfel: „Ia în stăpânire viaţa veşnică prin participarea la ceea ce ai fost chemat”.

Aşa cum cineva capturează şi îşi menţine teritoriul într-un război, şi noi ne capturăm şi ne menţinem moştenirea pe care o avem în Hristos. Din mâinile cui trebuie s-o capturăm? Bineînţeles că nu din ale lui Dumnezeu! Trebuie s-o luăm din lume, din chingile firii pământeşti şi ale diavolului.

Jack Hayford (în Prayer is Invading the Impossible) ne dă o explicaţie clară a pasajului din Matei 16:18,19, bazată pe sensul original din greacă:

Orice vei avea oricând de înfruntat (din partea forţelor iadului, care Eu declar că nu vor putea birui Biserica), vei avea de luat decizia dacă vei lega sau nu vei lega. Rezultatul va depinde de reacţia ta. Dacă te vei implica personal şi conştient în actul legării acelei chestiuni pe pământ, vei descoperi că, în următorul moment, acea problemă va fi legată şi în ceruri!

Uimitor! Cât de mult depindem de ascultare şi de o acţiune responsabilă! Moştenirea noastră în Hristos nu este garantată sau automată.

Ea a păşit înainte

Sue Doty a împărtăşit următoarea mărturie privitoare la lupta spirituală din oraşul ei. Ea a acţionat!

Am  simţit  că Domnul dorea să merg, împreună cu o echipă de mijlocitori, într-o plimbare în scopul rugăciunii, pe o rută specifică, dar erau necesare unele pregătiri. Înainte de toate, am împărtăşit ideea pastorului meu, apoi am condus de-a lungul rutei pe care urma să ne plimbăm, rugându-mă. Când m-am apropiat de cinematograf (care includea şi un magazin video şi o librărie), Duhul Sfânt a început să-mi dea instrucţiuni specifice. Mi-a spus să mă rog împotriva spiritului de pornografie şi poftă, ceea ce am şi făcut. Apoi, m-a îndemnat să mă rog în Duhul. După puţin timp am fost eliberată de povara rugăciunii şi mi-am continuat restul drumului până acasă.

În acea vineri, Domnul mi-a revelat ce se întâmplase, de fapt. Deschizând întâmplător radioul pentru a afla ştirile locale, am auzit că acel cinematograf pentru care mă rugasem a fost închis de către primărie. La o zi după ce fusesem acolo să mă rog, s-a făcut o inspecţie inopinată, în urma căreia s-au descoperit câteva încălcări grave ale legii. În urma acestor constatări, uşile au fost imediat închise şi sigilate.

Un fapt remarcabil fusese acela că primăria inspectase clădirea cu puţin timp înainte şi totul fusese în regulă. Ulterior însă, fără nici un fel de avertizare sau motiv aparent, fusese inspectată din nou. Dumnezeu intervenise cu adevărat! Cinematograful, care se dovedise responsabil de grave încălcări ale legii, fusese redeschis pentru o scurtă perioadă de timp, după care, în urma unei sentinţe judecătoreşti, a fost închis pentru un an. Acum proprietatea este de vânzare.

Parcursesem cursul „Rugăciunea de mijlocire – Iluminarea lui Dumnezeu”, de Dutch Sheets, şi ştiam că în acel zid fuseseră plasate multe mine, şi în plus ne aflam deja în timpul kairos. Toate acestea au contribuit la căderea zidului, sub puterea lui Dumnezeu. („Minele” se referă la dinamită – la dinamita Duhului Sfânt, cum am subliniat în cursul anterior).

O anihilare legală a autorităţii

Mulţi îşi pun întrebarea „de ce mai este necesar războiul spiritual, dacă Hristos l-a înfrânt pe Satan împreună cu toţi demonii lui?”, „Nu i-a luat Hristos puterea, nu l-a dezarmat şi nu i-a distrus lucrările? Nu ne-a eliberat de sub puterea Satanei?”

Răspunsul la aceste întrebări depinde de o înţelegere corectă a ceea ce a făcut Hristos când l-a înfrânt pe Satan. Distrugerea lui Satan n-a fost una literală, ci mai degrabă o anihilare legală a stăpânirii sau autorităţii sale. Nicăieri în Biblie nu ni se spune că Hristos ne-a eliberat de sub puterea Satanei, ci de sub autoritatea sa – exousia – cu alte cuvinte de dreptul de a-şi exercita puterea asupra noastră:

Coloseni 1:13: „El ne-a izbăvit de sub puterea [exousia] întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.”

Luca 10:19: „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea [dunamis] vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma”.

Coloseni 2:15: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce”. Cuvântul „dezbrăcat (dezarmat)” în greacă este apekduomai şi înseamnă „s-a descotorosit de conducători şi autorităţi”, cu alte cuvinte i-a biciuit!

Niciodată n-a fost pusă problema puterii între Dumnezeu şi Satan – ci aceea a autorităţii – autoritatea obţinută de Satan prin Adam. Isus nu a venit să restaureze vreo putere, nici să îndepărteze puterea lui Satan. A venit să redobândească autoritatea pe care Adam a pierdut-o când i-a cedat-o şarpelui, şi să anihileze stăpânirea sa asupra pământului.

Satan are şi astăzi puterile inerente şi abilităţile pe care le-a avut dintotdeauna. El „răcneşte ca un leu” (1 Petru 5:8) şi, contrar spuselor unora, mai are dinţi şi „săgeţi arzătoare” (Efeseni 6:16). Dacă nu crezi, încearcă să mergi fără armură. Ceea ce a pierdut, însă, a fost dreptul sau autoritatea de a-şi folosi puterea împotriva acelora care L-au primit pe Isus ca Domn. Cu toate acestea, Satan este un hoţ şi un călcător de lege, gata de a-şi folosi puterea sau abilităţile în orice mod posibil, dacă nu înţelegem că, prin Hristos, avem autoritate împotriva lui şi a puterii sale. Autoritatea este problema în discuţie. Puterea este cea care îndeplineşte, dar autoritatea controlează puterea.

Acest adevăr este bine ilustrat în bătălia dintre Israel şi Amalec, descrisă în Exod 17:8-13. În acest pasaj binecunoscut, Moise a urcat pe vârful unui deal, cu toiagul lui Dumnezeu în mână, în timp ce Iosua conducea armata pe câmpul de luptă. Atâta timp cât Moise ţinea sus toiagul lui Dumnezeu, Israelul câştiga lupta; când îl lăsa mai jos, Amalec era mai tare.

Victoria n-a fost decisă de tăria şi puterea armatei Israelului. Dacă ar fi fost aşa, nu le-ar fi slăbit puterea la coborârea toiagului. Nu a fost nici legată de ridicarea moralului, pentru că nu se opreau să privească la Moise în timpul luptei pentru a primi inspiraţie, în vreme ce se derula conflictul sângeros. În locurile cereşti se desfăşura adevărata bătălie nevăzută iar rezultatul ei se reflecta pe câmpul de luptă. Când toiagul, reprezentând simbolul conducerii şi autorităţii lui Dumnezeu, era ridicat de liderul autorizat al lui Israel, Iosua şi armata sa triumfa. Cu alte cuvinte, nu puterea declanşată în bătălia terestră era factorul decisiv – deşi era şi ea necesară – ci autoritatea exercitată pe munte. Autoritatea este cheia; puterea n-a fost niciodată.

Abordarea Tatălui

Un ultim gând în introducerea acestui subiect al războiului spiritual ar fi următorul: este important să ştim că lupta noastră nu este cu Dumnezeu. Nu ştiu cum e în cazul vostru, dar pe mine numai gândul acesta mă îngrozeşte. Versetele cele mai des citate, pentru a susţine această idee, se află în Geneza  32:22-32, unde Iacov s-a luptat toată noaptea cu îngerul Domnului. Multe mesaje dinamice au fost predicate (chiar şi eu am făcut-o), plecându-se de la cuvintele lui Iacov: „Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” pentru a ilustra lupta în rugăciune.

Cu toate acestea, Scriptura nu prezintă acest meci de luptă ca un exemplu al modului în care trebuie să ne rugăm. Motivul pentru care a durat atât de mult a fost în primul rând că Dumnezeu a îngăduit-o – îngerul l-ar fi putut lovi pe Iacov în moalele capului, dacă ar fi dorit, având în vedere faptul că Dumnezeu a trimis, cu un alt prilej, un înger pentru a distruge o armată întreagă (2 Cronici 32:21). În al doilea rând, trebuie să ştim că Dumnezeu şi Iacov urmăreau două lucruri diferite: Iacov dorea protecţie împotriva lui Esau; Dumnezeu dorea o schimbare a naturii lui Iacov.

Observaţi ceea ce, la o privire de suprafaţă, părea o întrebare ridicolă, adresată de înger lui Iacov: „Care îţi este numele”? Nu vi se pare ciudat că, în toiul luptei, au început o conversaţie ciudată, începând să facă cunoştinţă? Nu este vorba despre asta, ci despre faptul că Dumnezeu încerca să-l înveţe pe Iacov realitatea despre adevărata sa natură, care era descrisă în numele său. Traducerea Amplified o demonstrează clar: „[Omul] i-a răspuns: „Care-ţi este numele?” Şi [în şocul realizării], a şoptit: Iacov [înlocuitor, intrigant, şmecher, şarlatan]!” (Gen. 32:27).

Aceasta urmărea Domnul: o revelaţie, însoţită de confesiune. Harul a fost imediat eliberat şi s-a produs o schimbare de natură, însoţită de schimbarea numelui său în Israel. Studiul vieţii lui Iacov, de acum înainte, ilustrează o natură total diferită.

„Dar Iacov a învins”, poate vor spune unii.

Da, dar numai pierzând. Singura cale de a câştiga un meci cu Dumnezeu este să pierzi. Dacă câştigi, pierzi; dacă pierzi, câştigi. Singurul mod de a ne câştiga vieţile este de a le pierde (vezi Mat. 16:24-26; Luca 9:23-25). Iacov l-a pierdut pe Iacov şi l-a găsit pe Israel. O înfrângere cu adevărat plăcută!

Cu toate acestea, ceea ce vrem să subliniem prin acest exemplu este că nu reprezintă un model de abordare al Tatălui ceresc. Trebuie să venim înaintea Lui cu o încredere puternică (vezi Evrei 4:16), ştiind că este Prietenul şi Tatăl nostru, să Îi cerem toate lucrurile după voia Sa (1 Ioan 5:14), fără a încerca să ne luptăm cu El  pentru lucruri pe care n-ar dori să ni le dea. Suntem lucrători împreună cu El (vezi 2 Cor. 6:1), nu luptători împotriva Lui. Zguduim porţile iadului (vezi Isa. 28:6; Mat. 16:18), şi nu ale cerului.

Persistenţa în rugăciune este necesară, dar nu are scopul de a modera împotrivirea lui Dumnezeu. Acest aspect este demn de reţinut. Este imposibil să ceri în credinţă – aceasta fiind o cerinţă –dacă persoana respectivă nu crede că ceea ce cere reprezintă voia lui Dumnezeu. De ce este atunci necesară persistenţa? Ne vom ocupa de această problemă într-un alt capitol. Cel ce persistă va primi răspunsul!

Totuşi, scopul acestui capitol este de a afirma că există din când în când o luptă spirituală care este necesară în timpul mijlocirii. Paga include conceptul şi Scriptura îl propovăduieşte. Trebuie să o facem echilibrat şi cu pricepere, dar trebuie să o facem! A-l ignora pe Satan înseamnă a abdica în faţa lui.

În următorul capitol vom aplica acest concept al războiului spiritual în câştigarea de suflete. Trebuie să ştim că avem un rol vital în eliberarea celor captivi. Haideţi să-i câştigăm din împărăţia întunericului!

Întrebări

  1. Care sunt cele două activităţi opuse de care avem nevoie în lucrarea de mijlocire? De ce sunt ambele necesare? Înţelesul şi folosirea termenului paga le întăreşte?
  2. Explicaţi 2 Corinteni 2:11. Cum ilustrează acest text faptul că nu trebuie să-l ignorăm pe Satan?
  3. Puteţi să explicaţi legătura dintre închinare, aşteptare şi luptă spirituală? Cum ilustrează Iosua această imagine? În mod similar, ce principii putem extrage din relatarea despre Maria şi Marta privitoare la acest aspect?
  4. De ce mai este necesară lupta spirituală, dacă Hristos a înfrânt şi a distrus puterile întunericului? Precizaţi care este diferenţa dintre autoritate şi putere.
  5. Trebuie să luptăm cu Dumnezeu în rugăciune? Explicaţi.
  6. Definiţi cuvântul pro din Efeseni 6, comentând legătura sa cu războiul spiritual.
  7. De ce este important să alegem traducătorii predicilor cu atenţie? (indiciu: „N-am să spun asta”).

Leave a Reply